Leaganul copilariei – Digul uriaşilor

0
106

Finn McCoolBenandonner era un scoţian uriaş. El se uită peste mare către malul irlandez şi strigă: “Hei, Finn McCool, slăbănogule. Ce faci, culegi iarbă pentru cină?”  Finn scotea cartofii din pământ. Se îndreptă din şale gâfâind de supărare. O fi fiind scoţianul de două ori mai mare, dar şi el era un luptător respectat şi nu putea să-l lase fără răspuns. „Du-te şi te spală pe dinţi şi apoi vorbeşte” a strigat Finn. Scoţianul şi-a arătat dinţii mari. „Vrei să zici că sunt un nespălat?” „Murdar ca o muscă care a nimerit în balegă.”

Benandonner scoase scântei din priviri.
“Mulţumeşte stelelor, Finn McCool, că nu ştiu să înot pentru că altfel aş veni şi te-aş strivi.”

„Să mă striveşti pe mine, nătărăule?!” a răspuns Finn. N-ai putea să striveşti nici măcar o muscă chiar dacă s-ar aşeza pe nasul tău. N-o mai face pe viteazul. Dacă vrei îţi construiesc un pod ca să ne putem întâlni faţă în faţă.”

Finn a luat o stâncă şi a aruncat-o în mare. Valul iscat de piatră a inundat jumătate din ţinutul Antrim.

“Uite, Benandonner, o piatră pe care să păşeşti.” Pleosc!

„Hei, mă aude cineva?”

Deodată, o mulţime de oameni au apărut la mal, ca să-l ajute să-şi ancoreze barca. Ce frumoşi erau, cu părul roşu ca focul şi ochii verzi de culoarea apei din fântânile adânci. Uimit, Gruffyd şi-a dat seama că erau zâne. Aveau aripi frumoase pe spate, iar când mergeau, picioarele lor abia atingeau pământul. Era pe insula unor zâne!

Zânele tinere erau deosebit de încântate să-l vadă, căci nu mai vorbiseră niciodată cu un om, şi  nici măcar nu văzuseră vreunul.

„Cum ne-ai găsit?” a întrebat regele insulei. „Insula noastră nu poate fi văzută cu ochii oamenilor.

„Am stat pe o bucată de pământ”, i-a răspuns Gruffyd, „sus, în cimitirul Sfântului David.”

Bucata de pământ fermecat! Toate zânele auziseră despre acest petic de pământ din basme şi din cântecele lor de leagăn. Cică în acel loc a plâns o zână după soţul ei, care era om şi care a murit de bătrâneţe. Multe zâne au căutat acel loc, dar nimeni nu l-a găsit. Le era teamă că oamenii, odată ce vor afla de regatul lor, vor vrea să le fure comoara fermecată.

Zânele i-au dat lui Gruffyd să bea vin şi să mănânce prăjituri fermecate. Zânele tinere dansa pentru el şi se roteau atât de repede încât păreau nişte licurici. Dar, curând, a cântat cocoşul şi lumina zilei a început să îmbrace cerul. Zânele l-au condus pe Gruffyd la barcă, iar regele i-a întins un sac cu aur.

„Ia asta în schimbul pământului fermecat.”

Gruffyd înţelegea că dacă îi dă regelui bucata de pământ, nu va mai găsi niciodată insula fermecată. Dar nici nu putea refuza acest dar a regelui. Cu cât aur era acolo ar fi putut duce o viaţă tare frumoasă. Gruffyd a hotărât să ia aurul. Acum ştia că lumea zânelor există căci le văzuse, îi părea rău numai că nu le mai putea vedea niciodată cum dansează pe valuri.

Ocolul pământului în 80 de poveşti, Saviour Pirotta

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here