Filozofie si crestinism
În ce măsură formaţia dumneavoastră intelectuală, de filozof v-a ajutat, vă ajută sau vă influenţează activitatea pe care o desfăşuraţi în acest moment, ca monahie?
Formaţia de filozof m-a ajutat în aceeaşi măsură în care mi-a făcut rău. M-a ajutat pe vremea când eram necredincioasă pentru că îmi îngăduia să-mi pun întrebări. Eram „bolnavă” de întrebare, de întrebări. Eu cred că omul bolnav e o fiinţă care întreabă, iar omul sănătos răspunde.
Cine nici nu întreabă, nici nu răspunde, acela-i „mort”. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut această boală grea, boala întrebărilor. Şi tot întrebând am ajuns la psihiatrie şi doctorul de acolo mi-a zis: „Dumneata mai bine ai face filozofie ca să afli nişte răspunsuri”, pentru că eu începusem biologia. Am primit multe răspunsuri, le-am experimentat şi am văzut că nu sunt soluţii. Deci ajunsesem „grozavă” iară să se întâmple nimic cu abjectul din mine.
Care-i adevărul?
Gândeam extraordinar de „profund”, aveam răspunsuri, soluţii la orice, dar la cea mai mică enervare spărgeam o farfurie de furie. Şi atunci am zis: care-i adevărul? Cum pot eu să spun că am găsit răspuns în gândirea lui Platon dacă viaţa mea este ca viaţa unui animal? Urma spaimă şi nelinişte. Tot căutând şi căutând, am ajuns să văd că nu există răspuns. Atunci am spus: „Dacă eşti undeva, Doamne, despre care vorbeşte lumea, vreau să Te cunosc şi să Te iubesc!”… şi – atunci – mi-am găsit duhovnicul. A rânduit Dumnezeu că după aceea au pornit cei care mă ştiau că sunt filozof şi au început să mă împiedice – inclusiv filozoful din mine. Lepădarea era cumplită.
Eram la Biblioteca Universităţii din Galaţi şi m-au pus să fac catalogul lucrărilor ateiste. Şi umblam cu mintea mea proaspăt convertită prin acele lucrări ateiste. Era doar adâncul meu în care-L găsisem pe Dumnezeu şi care hotărâse că va face ce-i va spune duhovnicul şi Sfânta Biserică. Şi când m-au pus să citesc acolo cărţi, mintea mea se întreba, mai ales când citeam despre omorârea evreilor: unde-i iubirea lui Dumnezeu? Şi-mi veneau câte şi câte gânduri… Atunci, îmi ziceam: „Minte dragă, am mers cu tine atâţia ani şi mi-ai adus atâta durere, nelinişte şi disperare. Acum e timpul să mergi tu cu mine”. A fost o bătălie!
E periculos când eşti „filozof pentru că poţi să gândeşti bine şi să trăieşti prost!
Pocăinţa, Metanoia, nu este o speculaţie a minţii, ci o răsturnare a ei! Schimbarea omului, salvarea omului nu este în concepţie, concepţia se modifică în funcţie de interesul pe care îl ai. Ascultarea este singurul leac pentru un „filozof, pentru că, altminteri, omul cel vechi poate mima şi sfinţenia numai să nu moară! Şi atunci… măsura este Crucea. Dacă primeşti crucea, dacă accepţi durerea, dacă accepţi necazul, înseamnă că eşti pe calea cea bună, pentru că atunci te eliberezi de speculaţia Sterilă.
Credeţi că un tânăr are nevoie de filozofie? În ce măsură îl poate duce filozofia pe om la Dumnezeu sau în ce măsură îl poate deruta în căutarea Lui? Vă rugăm să ne vorbiţi mai mult despre raportul între teologie şi filozofie?
Un tânăr de astăzi are nevoie să facă filozofie aşa cum are nevoie să facă şcoala de şoferi, aşa cum are nevoie să facă facultatea de medicină, aşa cum are nevoie să croşeteze. Trebuie să ştie şi filozofia. Istoria filozofiei este un bun, este o valoare a acestei lumi, cu mizeriile ei, cu nonvalorile ei.
Dacă omul are vocaţia despicării firului în patru, atunci să facă filozofie. Dar dacă se duce la filozofie ca să fie mai grozav decât alţii şi asta nu-l ajută să vorbească şi cu omul simplu atunci când are de vorbit, filozofia îi va fi piedică. Orice mă poate ajuta şi orice mă poate împiedica; mâna asta minunată poate să mă ajute să ajung la Dumnezeu şi poate să mă împiedice să ajung la Dumnezeu. Aşa şi cu filozofia: nu are valoare în sine, are valoare persoana. S-ar putea ca un om care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, făcând filozofie, să ajungă la Dumnezeu, şi s-ar putea ca un teolog, citind prea multă filozofie, să se prostească şi să se zăpăcească.
Una din piedicile mari pe care le-am avut, după ce m-am întors în Biserică, a fost din partea teologiei ca discurs. Am văzut că discursul teologic poate fi o capcană mai mare decât discursul filozofic. O predică prea filozofică [academică] poate să fie mai periculoasă decât o conferinţă a unui filozof, dar asta nu trebuie să ne împiedice să facem teologie academică, ci doar să urmăm marilor noştri teologi care trăiau ceea ce teologhiseau! Studenţii de la teologie au de tăcut un singur lucru pentru a nu fi în pericol: să se roage! Orice ar studia din teologie s-o facă rugându-se. Dacă te rogi, eşti teolog!
Slujirea tânărului intelectual creştin într-o lume secularizată, mediatizată, este mai bine să aibă o polemică? Glasul lui trebuie să fie ridicat şi contestatar sau să fie smerit aproape şoptit, riscând să fie ignorat?
Sunt momente în care trebuie să ridicăm glasul, sunt momente în care trebuie să ne rugăm în taină. De exemplu, luăm problema legii avorturilor; nu ajunge să fim smeriţi, să ne rugăm în gând, dar nici nu putem să impunem puterii seculare să voteze sau să nu voteze o lege. Putem şi trebuie însă să le spunem că e crimă, că nu sunt creştini dacă o votează. Când ridicăm vocea, să o facem pentru a mărturisi adevărul, credinţa. Mărturisim, dar nu facem polemică. Polemica duce la vorbire deşartă, la păcat. Nu cred că e bine să apelăm la o singură modalitate de a-L mărturisi pe Dumnezeu şi de a sluji pe aproapele în această lume secularizată. Rugăciunea ne va învăţa de fiecare dată ce să facem şi cum.
După părerea mea, tânărul intelectual creştin are ca primă datorie, în această lume secularizată, să fie în Biserică şi să nu se lase secularizat, el ca persoană. El să fie fiinţă eclezială, să nu se lase manipulat de televiziune, să nu se lase manipulat de reclame, de mentalitatea acestei lumi. Să rămână mădular viu al Sfintei Biserici şi Duhul Sfânt îl va învăţa lupta cea bună, ce, cum şi când să spună! Aşa ne-a făgăduit Domnul şi noi ştim că El îşi ţine făgăduinţele!
Mestesugul bucuriei, Maica Siluana Vlad
Jurnal Spiritual
