Săpăturile arheologice efectuate în India începând cu anii 1920 au dat la iveală rămăşiţele unei culturi urbane avansate, care a prosperat pe valea Indului între anii 3.000 şi 1.800 î.Hh. Cele mai importante dintre cele peste 70 de situri investigate sunt Mohenjo Daro, Harappa şi portul de coastă Lothal.
Potrivit Reader’s Digest, Mohenjo Daro, cel mai mare, se întindea pe o suprafaţă de circa 60 ha. Avea o colină-citadelă ce dădea spre o zonă rezidenţială cu un sistem bine planificat de canalizare. Printre clădirile publice se numărau un grânar, o clădire mare ce era probabil un templu şi un bazin adânc servind, poate, unor băi rituale.
Cuprul şi bronzul erau folosite pe scară largă şi există dovezi ale unor contacte cu Orientul Mijociu, însă scrierea utilizată de locuitorii din Mohenjo Daro rămâne nedescifrată. Savanţii nu s-au pus încă de acord asupra naturii religiei din acea vreme, nici asupra cauzelor pentru care respectiva civilizaţie s-a stins – dacă a fost vorba despre suprapopulare, schimbări ale mediului, ca de pildă inundaţii, epidemii sau atacuri ale invadatorilor.
(Printre puţinele relicve găsite la Mohenjo Daro, unul dintre cele mai întinse situri de oraşe ale civilizaţiei din Valea Indului, se numără un bust de piatră al unui preot cu barbă şi o figurină de bronz a unei dansatoare zvelte, cu un şir de brăţări pe braţ)
Cine erau arienii?
Se crede că arienii care s-au infiltrat treptat în nordul Indiei prin anul 1.000 î.Hh. au venit din Asia Centrală sau de pe podişul iranian. Răspândindu-se către est, ei au înrobit popoarele existente sau le-au silit să se deplaseze mult către sudul subcontinentului. Până astăzi, populația cu piele închisă din sudul Indiei vorbeşte limbi din grupul dravidian, complet diferite de limbile compatrioţilor lor cu pielea mai deschisă, care trăiesc în nord.
Credinţele religioase ale arienilor, consemnate în antologia de 1.028 de imnuri cunoscute sub numele de Vede, au ajuns să reprezinte textul central al hinduismului. Limba în care au fost scrise, sanscrita, sau „limba desăvârşită”, este venerată astăzi ca scriere sacră.
Mahabharata, „Marea Epopee a Bharatelor”
Realizarea culturală majoră a arienilor a reprezentat-o scrierea Ramayanei şi a epopeii pereche, chiar mai lungă, Mahabharata. „Marea Epopee a Bharatelor” cuprinde circa 100.000 de cuplete, ceea ce face din ea cea mai lungă epopee din istorie, de şapte ori cât Iliada şi Odiseea împreună.
Stratificarea ierarhică strictă a societăţii ariene – preoţi (brahmani), războinici (kşatriya) şi lucrători (sudra) – a evoluat mai târziu formând sistemul complex de caste care reprezintă o parte fundamentală a ordinii sociale hinduse. O altă moştenire ariană ce a supravieţuit este obiceiul arderii funerare, reflectând credinţa că lumea materială poate fi pângărită şi că are nevoie de purificare.
Limbi „indoeuropene”
în 1786, savantul şi avocatul englez Sir William Jones, observând asemănări între sanscrită, greacă, latină, persană şi alte limbi, a presupus că aceste limbi „indoeuropene” ar putea deriva toate dintr-un strămoş comun, „arian”.
Acest lucru i-a făcut pe unii fanatici să afirme că „rasei ariene” i se datorează tot progresul omenirii şi că ea este superioară tuturor celorlalte rase.
Svastica antică ariană
Unii europeni au ajuns să identifice ramura „germanică-nordică” ca fiind cel mai pur tip arian, iar acest tip de teorie a fost folosit de Hitler pentru a încerca să justifice subjugarea slavilor Untermenschen („suboameni”), precum şi exterminarea evreilor şi a ţiganilor.
Ironia sorţii a vrut ca svastica antică ariană, simbol al fericirii şi bunăstării, să fie adoptată de nazişti pentru a confirma validitatea istorică a „misiunii” lor.
Cum s-a format hinduismul?
Termenul „hinduism” a fost prima dată folosit în Europa în anii 1830, pentru a se referi la complexul uriaş de credinţe şi practici din care sunt alcătuite tradiţiile religioase ale majorităţii hinduse din India, în hinduism se încadrează o serie de secte, iar între adepţii săi se numără de la savanţi până la simpli fanatici ai unor culte ce adoră un şarpe sau un falus.
(Zeul Şiva, cu cele patru braţe ale sale întinse, dansează într-un cerc de foc, ce reprezintă reconcilierea dintre forțele creaţiei, distrugerii şi renaşterii)
Cei mai mulţi dintre hinduşi acceptă drept canonice Vedele ariene. Acestea celebrează importanţa sacrificiului prin foc, care simbolizează schimbul de respect contra protecţie ce se petrece între oameni şi zeii din cer, astfel garantându-se regenerarea universului. Învăţăturile fundamentale ale imnurilor vedice au fost dezvoltate în texte filozofice ulterioare numite Upanishade, care cercetează natura cunoaşterii, acţiunea etică şi existenţa.
Vişnu şi Şiva
Pe la începutul erei creştine, doi zei, Vişnu şi Şiva, se conturaseră ca demni de cea mai înaltă veneraţie, fie în nume propriu, fie în persoana uneia din incarnările lor. Zeul Vişnu, de exemplu, avea numeroase incarnări, printre care se număra atât Krişna cel iubăreţ şi ştrengar, cât şi Rama cel drept.
De-a lungul secolelor, ritualurile secrete ale vedismului, aflate în mâinile preoţilor, au fost completate de mai umilele puja, în care ofrandele se fac imaginii unei zeităţi, într-un cadru domestic, şi de exuberante festivaluri de devoţiune colectivă.
Credinţa hindusă
Credinţa hindusă uneşte astfel o „Mare Tradiţie” de spiritualitate sublimă cu o „Mică Tradiţie” a credinţei populare. În secolul XIX, intruziunea misionarilor creştini a determinat formarea unor mişcări reformatoare hinduse, precum Brahmo Samaj, „Societatea lui Dumnezeu”, în 1828, şi Arya Samaj, „Societatea arienilor”, în 1875.
Acestea au încercat să revitalizeze credinţa hindusă, să o cureţe de excese naive şi să-i sublinieze iarăşi subtila teologie. Poetul bengalez Sir Rabindranath Tagore (1861-1941), fiul unuia dintre conducătorii lui Brahmo Samaj, a câştigat pentru cultura hindusă respectul Occidentului, fiind primul asiatic care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură.
(Povestirile tradiţionale hinduse l-au influenţat pe filozoful şi poetul bengalez Rabindranath Tagore, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1913)
Mahatma Gandhi a luptat ca să transforme anticele idealuri hinduse de vegetarianism, nonviolenţă şi celibat într-un cod etic practic, idee care avea să ajungă departe de graniţele ţării sale, inspirându-i pe luptătorii pentru drepturile civile şi, mai recent, pe ecologişti.
Cum a influenţat hinduismul India?
Hinduismul a fost principala religie a Indiei de aproape 2.000 de ani şi încă se mai bucură de fidelitatea a peste patru din cinci cetăţeni ai ţării. Prin sistemul de caste, el a ordonat viaţa socială şi economică a comunităţii, chiar atunci când dominaţia politică a trecut în mâinile mogulilor musulmani şi apoi a străinilor britanici.
Credinţa hindusă a fost o importantă forţă culturală în mai multe ţări din Orientul îndepărtat. A fost o sursă majoră de inspiraţie pentru literatură, dans, pictură, sculptură şi arhitectură în India, precum şi, în diverse perioade, în Cambodgea, Thailanda, Java şi Bali.
În ultimii ani, un partid de renaştere hindusă cunoscut sub numele de Partidul Bharata Janata (BJP) este o forţă de opoziţie în ascensiune în politica indiană. În ciuda pătrunderii noilor tehnologii şi a influenţelor venite din Occident, capacitatea de rezistenţă a hinduismului în patria sa pare intactă.
Ce cred hindușii
La rădăcina practicii religioase hinduse se află credinţa că fiinţele umane sunt prinse într-un ciclu al morţii şi renaşterii, numit samsara. Se poate evada din el prin transmigraţia sufletului către uniunea cu Brahman, idealul etern de dincolo a tot ce există.
Eliberarea poate fi căutată prin învăţătură, ascetism sau devoţiune, însă este întârziată de acţiuni contrare codului, dharma, considerat potrivit cu o anumită castă. Casta (jati) este grupul social în care o persoană se naşte şi despre care hinduşii cred că este parte a ordinii sociale divine.
Hotarele castei sunt păstrate prin uzanţele de căsătorie, iar statutul acesteia este întreţinut de ritualuri domestice precum gătitul şi spălatul, care simbolizează ideile de puritate, curăţie şi separare de ceilalţi.
Angelina Petra
