File de istorie – “Razboiul sfânt” al cruciaților

0
289
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Battle_of_Montgisard_by_Giacobino

O proclamaţie a papei Urban al II-lea îi trimite pe aventurierii Primei Cruciade să smulgă Ierusalimul din mâinile turcilor, scrie Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Un avertisment cumplit a răsunat deasupra unei mulţimi uriaşe adunate pe dealurile din regiunea Auvergne, aproape de oraşul francez Clennont, în ziua de 27 noiembrie 1095. „De pe meleagurile Ierusalimului şi din oraşul Constantinopol o veste cumplită a ajuns până la noi. Un neam blestemat, un neam cu desăvârşire rătăcit de Dumnezeu, a năvălit peste pământurile acelor creştini şi le-a trecut prin sabie, jaf şi foc.” Aţintindu-şi privirea asupra rândurilor de cavaleri şi de baroni din spatele clerului, papa Urban al II-lea a relatat cu multe detalii înfricoşătoare ce se povestea despre presupusele atrocităţi comise de turcii necredincioşi asupra creştinilor nevinovaţi din Ţara Sfântă.

Urban intuise care era punctul vulnerabil al compatrioţilor săi francezi: „O, bravi luptători, urmaşi ai unor strămoşi invincibili!” a strigat el. „Izgoniţi orice dihonii dintre voi, puneţi capăt sfadelor! Luaţi drumul către Sfântul Mormânt al lui Hristos, smulgeţi acel pământ sfânt din mâinile ticăloşilor ce l-au călcat şi al vostru să fie!” Vorbele lui Urban au aprinse scânteie de entuziasm, dusă din om în om. „Deus Vuit!” – „E voia Domnului!” au tunat ei şi, luându-şi crucea drept emblemă, au devenit „cruciaţi” şi au pornit să alcătuiască o armată a lui Hristos.

E voia Domnului!

papa

Episcopi şi cavaleri îl ascultă pe papa Urban al II-lea, care se adresează unei uriaşe adunări lângă oraşul francez Clennont. În discurul său incendiar, papa îşi îndeamnă ascultătorii să plece la război în Orient, în numele lui Hristos, pentru a salva Pământul Sfânt de invadatorii turci.

Nu există dovezi că atrocităţile relatate de Urban s-ar fi bazat pe fapte. Pelerinii creştini din secolul al XI-lea au continuat să viziteze Locurile Sfinte ca şi înainte – graţie toleranţei musulmanilor faţă de „Oamenii Cărţii” – chiar din 638, când aceştia au capturat Ierusalimul. Lansând însă această chemare dramatică, Urban răspundea apelului împăratului Alexius Comnenus al Bizanţului, care avea nevoie de întăriri pentru a-şi completa sistemul defensiv împotriva raidurilor turcilor selgiucizi.

În 1071, turcii selgiucizi învinseseră o armată bizantină la Manzikert şi luaseră cea mai mare parte a Asiei Mici drept pradă de război. Puternicul oraş Constantinopol, o „a doua Romă”, protejat de ziduri colosale, începuse deodată să pară vulnerabil.

Urban mai avea şi un alt motiv când a dat curs chemării lui Comnenus. El spera ca această acţiune să astupe falia care se deschisese între ramura romano-catolică şi cea greco-ortodoxă a creştinismului, lucru care i-ar fi permis papei să devină conducătorul suprem al întregii biserici.

Fuga de datorii sau de moarte

Între timp, fanatici cu priviri rătăcite precum Petru Eremitul şi Walter cel Fără Arginţi au devenit misionari, bântuind satele şi îmboldindu-i pe ţărani să „ia drumul crucii”. Unii au plecat urechea în căutarea mântuirii, alţii ca să scape de stăpâni nemiloşi, de datorii sau de spânzurătoare.

Împăratul bizantin sperase să primească un contingent perfect disciplinat de soldaţi de profesie, sub comanda unor aristocraţi, însă în număr tot atât de mare soseau nişte cete de lepădături neascultătoare şi certăreţe, ţăranii cruciaţi – cei care nu muriseră de frig şi de foame sau de mâna bandiţilor pe drumul lor prin Balcani.

Fata împăratului Alexius, prinţesa Ana Comnena, a lăsat o vie relatare a impresiilor ei despre numeroşi aşa-zişi salvatori ai Imperiului Bizantin. Mirarea sa la vederea energiei lor sălbatice a fost întrecută doar de dezgustul în faţa cruzimii şi ignoranţei lor, înfăţişării murdare şi purtării ticăloase.

Pătrunderea în cetate

cetate Pentru a captura cetatea Antiohiei, cruciaţii s-au urcat într-un turn, pe o scară coborâtă de un trădător turc. De pe metereze, ei au instigat populaţia creştină să deschidă porţile cetăţii şi au năvălit înăuntru, masacrăndu-i pe toţi turcii ce le ieşeau in cale.

cetate2

Împăratul, oricare ar fi fost sentimentele lui, şi le-a ascuns bine şi a făcut faţă situaţiei cu delicateţe. Pentru a preveni jaful, el i-a hrănit generos pe nou-sosiţii – dar i-a şi înconjurat discret de gărzi înarmate.

După ce a smuls un jurământ de supunere de la căpeteniile năuce ale cruciaţilor, Alexius i-a trimis în grabă din capitală către teritoriile în dispută de la graniţă; acolo, armatele sale i-au sprijinit pe cruciaţi în cucerirea Niceei, principalul bastion al selgiucizilor în Asia Mică. Epuizaţi de căldură şi de boală, cruciaţii au mers mai departe orbeşte către Siria, unde au asediat cetatea puternic fortificată a Antiohiei. Antiohia era un loc drag cruciaţilor deoarece, deşi sub control turcesc, majoritatea locuitorilor săi erau creştini. Ea era bine cunoscută şi pentru grota sa secretă din munte, unde se pare că Sfântul Petru şi adepţii săi au oficiat printre primele slujbe creştine.

Demoralizaţi de dizenterie, de lipsa vreunui progres şi de dezertarea în masă, erau pe punctul de a renunţa când a fost croit un plan de a utiliza un trădător, paznic al Turnului celor Două Surori ce se găsea la zidul exterior. Într-un moment prestabilit, din turn a fost coborâtă o scară, pe care 60 de cavaleri cruciaţi s-au urcat pe metereze şi au instigat populaţia să deschidă porţile cetăţii. Soldaţii creştini, ce stăteau la pândă, au năvălit în oraş şi au capturat Antiohia, după un măcel sângeros.

În fruntea norodului

preot

Un preot fanatic zis Petru Eremitul (stânga) a convins circa 20.000 oameni să se alăture Cruciadei Ţăranilor. Conducând o armată de înaintare către Orient, Walter cel Fără Arginti (dreapta) i-a cerut regelui Ungariei permisiunea de a trece peste pământurile sale.

Îmbătaţi de victoria lor, cruciaţii au dat năvală în Ierusalim, care a căzut sub asediul lor la 15 iulie 1099. Războinicii lui Hristos nu au arătat nici o milă celor învinşi, masacrând bătrâne şi prunci deopotrivă până când, conform unui cronicar, caii lor au ajuns să înoate în sânge. Bieţii nenorociţi care s-au ascuns în sinagogi şi moschei au fost arşi de vii, acestea fiind trecute prin foc de cruciaţi. A fost un moment al victoriei care nu avea să se mai repete. Cronicarul, fără nici o ironie, a numit aceste orori Cesta dei per francos – „Faptele săvârşite de Domnul prin francezi”.

Angelina Petra

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here