File de istorie – Devastarea Romei de către armata vizigotă

0
484

 

cole-rome (1)

Cucerirea Romei de către Alaric şi armata sa vizigotă a şocat întregul Imperiu. Milioane de oameni au crezut că venise sfârşitul lumii cunoscute de ei, scrie Reader’s Digest, “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Pentru cetăţenii Romei, hoardele lui Alaric erau un spectacol înfricoşător, revărsân-du-se în oraş val după val, strigând sălbatic din toate puterile şi fluturând suliţe, săbii şi topoare. Vizigoţii au dat iama devastând străzile după bunul lor plac, ucigând, siluind, jefuind şi dând foc caselor şi clădirilor publice. Numai casele, bunurile şi vieţile coreligionarilor lor creştini au fost iertate. Romanii, demoralizaţi, nu opuneau nici o rezistenţă invadatorilor care prădau sistematic oraşul lor odinioară neînvins.

La miezul nopţii de 24 august, anul 410 d.Hr., cel mai puternic oraş al lumii, ce stătuse necucerit timp de aproape 12 secole, a căzut în faţa unei armate barbare de la nord. Mii de soldaţi vizigoţi au dat năvală în oraş prin Poarta Salaria – deschisă lor, conform unui autor al posterităţii, de către sclavii înfometaţi şi nemulţumiţi, deşi aceasta fusese întărită cu numai şase ani înainte. Romanii, dormind, şi-au dat seama că barbarii se găseau printre ei doar când au fost treziţi de zbieretul strident al goarnelor vizigote.

Vizigoţii, conduşi de regele lor Alaric, descinseseră asupra Romei în căutare de pământuri, pradă şi bani. Au găsit oraşul aproape fără apărare, deoarece împăratul roman Honorius, împreună cu a sa curte, se mutase în cetatea bine apărată a Ravennei, la Marea Adriatică. Romanii cei odinioară mândri, stăpânitori ai întregii lumi, sufereau de apatie, de lipsa hranei, haos economic şi impozite mari.

Barbarii au străbătut oraşul în voia lor prădând, devastând şi arzând case. Tot ce era valoros şi se putea transporta a fost scos din case şi magazine. Aur şi argintărie, bijuterii şi pânzeturi brodate -comori adunate de secole, multe prăzi de război din îndelungata perioadă de cuceriri romane – au fost urcate în căruţe şi scoase din oraş.

Clădirile publice au fost golite de valori şi li s-a dat foc, palatele şi templele au fost devastate, martorii nevinovaţi şi cetăţenii ce fugeau au fost trecuţi prin sabie fără milă. Stăpânii caselor erau supuşi torturilor până spuneau unde-şi ţin ascunsă averea, apoi omorâţi, după ce încercaseră să-şi răscumpere vieţile cu bani.

poza 1

Pentru creştini, siguranţă

Măcelul însă nu era total la întâmplare. Alaric adoptase religia creştină pentru el şi pentru oamenii săi. El a poruncit, prin urmare, comandanţilor săi, când au intrat în acea noapte în Roma, să-i ducă pe creştini la adăpost în bazilicile unde se închinau. Trupelor li s-a ordonat să nu atace femei creştine sau preoţi, să nu distrugă vreo biserică de-a creştinilor sau să fure din bunurile acestora – oraşul conţinea suficiente comori păgâne pentru a-i satisface pe toţi vizigoţii.

Istoricul Edward Gibbon, în cartea sa “Declinul şi căderea Imperiului Roman”, relata cele întâmplate atunci când un detaşament de vizigoţi a dat peste un tezaur de veselă măiestrit lucrată din aur şi argint în “umila locuinţă a unei fecioare bătrâne”. Bătrâna i-a avertizat neînfricată că acestea erau vasele sfinte ale Sfântului Petru.

“Dacă le atingeţi”, a spus ea, “veţi avea acest sacrilegiu pe conştiinţă.” Căpitanul detaşamentului a trimis vorbă lui Alaric, care i-a poruncit să escorteze tezaurul până la bazilica Sf. Petru. Astfel că vizigoţii au mărşăluit prin oraş protejând vasele sacre, urmaţi de o mulţime de creştini ce cântau psalmi şi se bucurau că tezaurele le fuseseră salvate. Când au ajuns la Sf. Petru, creştinii s-au refugiat în sanctuar până ce barbarii au părăsit oraşul.

slide_18

După devastarea Romei, teologii zeloşi au dezbătut dacă fetele ce fuseseră violate îşi “pierduseră cununa glorioasă a virginităţii”. Gibbon relatează cum o fată romană a refuzat avansurile unui tânăr vizigot până când, exasperat, el a lovit-o la gât cu sabia. Când ea a continuat să se lupte cu el, acesta a renunţat în fine la a o silui – conducând-o la Vatican şi dându-le gărzilor de acolo şase galbeni pentru a se convinge că avea să fie înapoiată “neviolată” soţului său.

Alte femei şi fete, mai puţin norocoase, s-au omorât pentru a scăpa de viol. Jaful a ţinut trei zile, până când căruţele vizigoţilor s-au umplut atât de mult cu pradă încât gemeau pe osiile lor.

Un cap al Bisericii creştine ca Sf. Augustin, episcopul din Hippo, oraş în Africa de Nord, a văzut în devastarea Romei o pedeapsă pentru lăcomia şi relele moravuri ale cetăţenilor săi. Chiar şi aşa fiind, veştile l-au revoltat. “Veşti pline de teroare ajung la noi”, scria Sf. Augustin. “A avut loc un masacru; mari incendii, prădăciuni, omoruri şi torturi.”

29174_d

Alaric cu vizigoţii săi asediase Roma de două ori înainte de aceasta, în 408 şi 409, dar renunţase când Honorius s-a oferit să-l cumpere cu peste două tone de aur, 13 tone de argint şi mari cantităţi de mătase, blănuri vopsite cu purpură şi piper.

În aceste două ocazii însă, atunci când Alaric a trimis oameni pentru a aduce valorile promise, aceştia s-au întors cu mâinile goale. Ispita de a asedia Roma a treia oară şi de a-i jefui bogăţiile s-a dovedit irezistibilă pentru vizigoţi. De această dată, în anul 410, Alaric a găsit oraşul o pradă uşoară. Cele două asedii anterioare agravaseră problemele Romei, iar proviziile de hrană pentru milionul de oameni din interiorul zidurilor atinseseră niveluri disperat de mici. Raţiile zilnice fuseseră reduse la jumătate, apoi la o treime. Mii de oameni erau înfometaţi.

„Lumina cea mai strălucitoare de pe pământ s-a stins… Imperiul Roman şi-a pierdut capul… Lumea toată a pierit într-un oraş.” -Sf. Ieronim

După devastarea Romei, Alaric şi armata sa au plecat mai departe, atraşi de cerurile mai calde ale sudului Italiei, podgoriile şi crângurile de măslini ale Siciliei şi bogăţia Africii de Nord, grânarul Romei timp de secole. Însă, fără o flotă, nu au reuşit să ajungă nici măcar în Sicilia. Alaric a murit la Cosenza, în Calabria, înainte de sfârşitul anului. O legendă spune că cei care l-au îngropat au fost omorâţi, pentru ca nimeni să nu găsească mormântul.

Trauma psihică suferită de romani după devastarea oraşului de către vizigoţi a fost puternică. Aroganţa şi siguranţa lor de sine, vechi de secole, au dispărut; şi o dată cu ele şi certitudinea lor adânc înrădăcinată că nu exista parte a lumii în care să nu aibă dreptul legal sau moral să pătrundă.

Timp de secole, Roma fusese cea mai mare putere a lumii, stăpânind milioane de oameni între Oceanul Atlantic şi Mările Caspică, Baltică şi Roşie. Acum nu mai era decât oraşul unde locuia şi îşi avea curtea papa, capul creştinătăţii occidentale, în Apus, Imperiul Roman se prăbuşea, dar un nou Imperiu Roman apăruse în Răsărit, unde, cu un secol în urmă, împăratul Constantin îşi întemeiase capitala, Constantinopol; acest Imperiu Roman de Răsărit avea să dăinuie încă 1.000 de ani.

Angelina Petra

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here