File de istorie – Cum s-a răspândit și ce efecte sociale a avut ciuma

0
126
Translate in

moartea-neagra-ciuma

Cauzele Morţii Negre au rămas un mister până când, în anii 1890, ca urmare a unei epidemii din oraşul Hong Kong, un om de ştiinţă francez, Alexandre Yersin, a descoperit explicaţia.

Toate formele Morţii Negre sunt provocate de o bacterie numită Pasteurella pestis, prezentă în cantităţi mici la unele rozătoare sălbatice. Bacteriile se răspândesc printr-un purice al şobolanilor, Xenopsylla cheopis, relatează Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Atunci când un purice muşcă un animal purtător al bacteriei ciumei, el se infectează. Bacteriile, se multiplică, obturând astfel tractul digestiv al puricelui. Fiindcă puricele nu mai poate înghiţi, cu fiecare muşcătură el injectează în sângele gazdei bacterii ce se multiplică. Rozătoarele au o oarecare imunitate faţă de bacterie, dar dacă sunt profund infectate de muşcăturile puricilor mor – iar puricii trebuie să-şi găsească o nouă gazdă.

Ciuma Neagră îşi are cel mai probabil originea în Asia Centrală, ea deplasându-se apoi pe rutele comerciale până la portul Caffa. Aici, o vastă populaţie de şobolani negri au furnizat un mediu perfect de înmulţire a bacteriilor ciumei şi apoi, dat fiind că mulţi şobolani trăiau pe vapoare, un bun mijloc de transmitere în Europa. Odată ajunşi pe continent, şobolanii şi puricii răspândeau rapid boala.

Ciuma pneumonică se putea răspândi mai direct prin picăturile de sânge şi de secreţie împroşcate de tuşea unei persoane infectate, pe care le inhala o alta.

De ce a atacat ciuma atât de violent Europa?

În tot cursul secolului XIII, Europa continuase să se bucure de o creştere economică stabilă, începută în jurul anului 1000. Ajutaţi de un climat mai cald şi de tehnici agricole îmbunătăţite, ţăranii produceau recolte record, iar populaţia creştea. Pe la mijlocul secolului XIV, continentul era locuit de circa 70 de milioane de oameni.

O consecinţă a acestui lucru a fost creşterea populaţiei oraşelor. În secolul XI, puţine aveau peste 5.000 de locuitori. Până în secolul XIV însă, numai Germania ajunsese să aibă 15 oraşe cu peste 10.000 de locuitori, iar câteva oraşe europene aveau populaţii ce depăşeau cifra de 100.000.

Oraşele au adus schimbări sociale şi culturale, dar au şi creat nenumărate probleme practice. La umbra nobilelor catedrale se înghesuiau cartiere de o mizerie fără margini. Mai ales şanţurile şi gunoiul de pe străzile nepavate erau medii ideale pentru şobolani şi purici.

Odată instalată, ciuma se putea răspândi uşor de-a lungul rutelor comerciale ce se formaseră pe măsură ce prosperitatea comunităţilor europene creştea. Caravanele de catâri, caii şi corăbiile aduceau mirodenii din Asia, lână din Anglia, ceară şi blănuri din Rusia, pânză din Flandra şi vinuri din Burgundia. Fiecare căruţă plină cu pânzeturi şi fiecare încărcătură de lână putea să transporte şobolani şi purici infectaţi.

În ciuda creşterii economice, continentul era încă extrem de dependent de agricultură ca mijloc de existenţă, iar recoltele proaste aveau ca urmare un declin general al economiei. De la începutul secolului XIV, clima se înrăutăţise; iernile mai reci şi verile mai scurte cauzaseră recolte ratate.

Situaţia era agravată de războaie – Războiul de O Sută de Ani începuse în 1337 – fiindcă soldaţii jefuiau oraşele şi distrugeau satele foametea era frecventă. O criză dintre cele mai grave lovind Europa între 1315 şi 1318, ceea ce scădea şi mai mult rezistenţa oamenilor la boală.

Ce efecte sociale a avut ciuma?

O urmare majoră a Morţii Negre, pe un continent în care predomina încă agricultura, a fost deficitul brusc de mână de lucru. În Anglia, o treime din totalul pămânuirilor cultivabile a rămas nelucrată.

Dintr-o dată, supravieţuitorii acestu grup social au descoperit că aveau căutare şi că puteau impune lefuri mai mari şi rente mai mici – proprietarilor disperaţi. Dacă un proprietar nu ar fi putut sau nu ar fi vrut să plătească, vecinul său ar fi făcut-o. Un plugar ce lucra pe un domeniu din Oxfordshire şi care la începutu anilor 1340 primise doi şilingi pentru munca sa, la începutul anilor 1350 primea zece şilingi şi şase penny.

Această schimbare în balanţa puterii a accelerat destrămarea a ceea ce avea să poarte numele de feudalism, sistemul în care proprietarul pământului şi cel ce îl muncea erau legaţi prin servicii şi obligaţii. Dezvoltarea oraşelor începuse deja să modifice sistemul, ridicând artizani specializaţi şi o economie bazată pe bani lichizi. După ciumă, ţăranii au câştigat tot mai multă libertate faţă de stăpânii pentru care munceau.

Conducătorii se străduiau să stăvilească valul schimbării. Edward III al Angliei a încercat să impună lucrătorilor lefurile dinainte de ciumă, sancţionându-i cu amenzi şi închisoare. Asemenea pretenţii au dus însă la revolte populare. În 1358, răscoala Jacqueriei franceze s-a soldat cu 20.000 de morţi. În Anglia, 23 de ani mai târziu, rebelii lui Wat Tyler au reuşit să ocupe pentru scurt timp Londra.

Confruntaţi cu o boală incurabilă şi inexplicabilă, mulţi oameni s-au îndreptat spre biserică, în nădejdea disperată de a găsi o scăpare prin rugăciune. Mai mult, mii de victime bogate ale ciumei şi-au lăsat domeniile bisericii, sporindu-i acesteia averea.

Nu toţi oamenii s-au îndreptat însă spre creştinism în căutare de sprijin. Unii sceptici remarcau că biserica pare neputincioasă în faţa ciumei şi că membrii clerului mureau în număr la fel de mare ca şi toţi ceilalţi – ba chiar mai mare, fiindcă bunii preoţi considerau de datoria lor să vadă de victime. Nici chiar acest sacrificiu nu i-a împiedicat pe mulţi să vadă biserica drept coruptă şi nepăsătoare, punându-i sub semnul întrebării tradiţiile şi valorile. O asemenea nemulţumire a fost unul din factorii care au dus către idealurile mai laice care aveau să capete elan în secolele ce au urmat Morţii Negre.

Cum au luptat oamenii împotriva ciumei?

Nimeni nu ştia ce cauzase ciuma sau cum se răspândea, astfel că medicii nu au putut să furnizeze nici protecţie, nici vindecare. Unii, fără să ştie, au fost aproape de soluţie. Mulţi credeau că infecţia se transmite prin aer, ceea ce, în cazul ciumei pneumonice, nu era departe de adevăr – deşi cauza nu era, cum s-a sugerat, o conjuncţie a planetelor. Dacă, într-adevăr, aerul transmitea infecţia, se raţiona, izolarea însemna siguranţă.

Pandantivul cu arome se folosea pentru a ţine la distantă boala pe timpul ciumei. Când acesta nu funcţiona, crucea îngropată cu cadavrul putea să-i uşureze victimei drumul spre rai.

Medicii purtau ‘îmbrăcăminte protectoare când îi tratau pe suferinzii de ciumă. Pentru a purifica aerul, ei aveau ciocuri speciale fixate pe măşti, ce conţineau mirodenii, iar în mâini tone fumegânde. Un cauter cu mâner lung le permitea să ardă umflăturile ciumei fără a se apropia prea mult.

Nu era uşor de aplicat această tehnică suficient de riguros pentru a exclude sursa reală de infecţie – puricele. Totuşi, în Maroc, un anume Ibn Abu Madyan a reuşit, zidindu-se înăuntrul casei sale şi refuzând să o redeschidă până după trecerea ciumei.

Autorităţile oraşului Milano au dat ordin să se zidească uşile şi ferestrele caselor victimelor, lăsându-i pe oameni să moară. Această măsură a salvat probabil oraşul de ravagiile cele mai crunte ale ciumei.

Curând după Marea Ciumă, comunităţile şi-au dat seama de avantajele izolării. În 1374, Veneţia a oprit accesul călătorilor suspectaţi de a fi purtători ai ciumei. În 1383, vasele infectate ce ajungeau la Marsilia erau ţinute 40 de zile în „carantină”. Asta nu a oprit decât parţial răspândirea bolii, căci sursa primară de infecţie, şobolanii şi puricii, se putea deplasa unde dorea.

Fiindcă nimeni nu ştia cum să împiedice răspândirea ciumei, atunci când o persoană într-o casă era infestată, adesea celelalte sucombau şi ele curând. Chiar vitele și animalele de casă, pisici şi câini, cădeau pradă bolii.

Când s-a repetat ciuma?

Moartea Neagră de la jumătatea secolului XIV nu a fost singura dată când ciuma a lovit Europa şi Asia Centrală. O epidemie de ciumă se mai ivise pe continent în cursul secolului VI, şi poate că tot ciuma se abătuse asupra filistenilor şi în secolul XI î.Hr. când, ca pedeapsă pentru capturarea Chivotului Legământului de la israeliţi, Dumnezeu „i-a lovit cu bube la şezut” (Sam. 1, 5:6).

După Moartea Neagră, au existat numeroase alte epidemii, mai multe răbufniri ucigătoare având loc în secolul XVII. Londra a avut 35.000 de morţi în 1625 şi alte 20.000 în 1665. În 1720, circa 50.000 de oameni au murit de ciumă în Marsilia şi în împrejurimi.

Ulterior, Europa a fost ocolită, probabil pentru că locuinţele din piatră şi străzile pavate au îmbunătăţit igiena, iar spitalele mai bune ce se înfiinţau pe măsură ce tehnologia avansa au început să ţină şobolanii şi puricii la distanţă.

Zonele mai puţin dezvoltate însă – Egiptul, regiunea Volgăi, Rajputana, în India şi China – au continuat să sufere şi în cursul secolului XIX. O mare epidemie din China, în anii 1890, în timpul căreia s-a identificat bacteria ciumei, s-a răspândit către America de Sud. A existat o răbufnire chiar în Florida, în anul 1922.

După aceasta, medicaţia şi dezinfecţia au devenit tot mai eficiente în controlul şi tratamentul bolii. Câteva sute de oameni încă se mai îmbolnăvesc anual de ciumă, însă decesele sunt de ordinul zecilor. Numai în eventualitatea unei prăbuşiri mondiale ar mai putea secerătorii medievali ai morţii, Pasteurella pestis şi Xenopsylla cheopis, să ajungă la o asemenea putere.

Angelina Petra