Fiecare om cu fântâna lui…

0
173
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

cumpanaCe e mai răcoritor şi mai plin de forţe noi ca, în călătoriile pe un drum de ţară, în zile toride de vară, să întâlneşti o fântână cu apă rece şi proaspătă. Aproape nu există peisaj rural, sub orice formă ar fi el, iară prezenţa unei fântâni.

Despre o fântână sau poate mai multe ne istoriseşte şi legenda de faţă. Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru coborau pe pământ cu multă bucurie, pentru a se întâlni cu oamenii, a interveni şi a-i ajuta în nevoile lor, se petrece şi această întâmplare.

Pe pământ, Cei Doi nu puteau să li se arate oamenilor altfel, decât în pielea a doi bătrâni albiţi de vreme, sprijiniţi în toiege, cu bărbi albe şi lungi, cu haine sărăcăcioase, mergând încet şi vorbind rar. Poposeau când într-un sat, când în altul, aşa după cum simţeau că vreun om ar avea nevoie de ajutorul Lor. Dar de fiecare dată, Bătrânii încercau credinţa celui nevoiaş, cerându-i la rândul Lor ajutorul.

Intr-o zi, înainte de a coborî pe pământ, Dumnezeu şi Sfântul Petru, privind din înălţime, zăriră într-un sătuc uitat parcă de lume, dar cu oameni gospodari după puterile lor şi chiar credincioşi, un ţăran cu femeia lui săpând în curtea casei de zor cu lopeţile. în jurul lor, o droaie de copii ce nici nu-i puteai număra de zbânţuiala şi de hărmălaia ce o făceau, se jucau şi ţipau. Bărbatul şi femeia erau cam necăjiţi şi, din când în când, îşi ştergeau cu năduf sudoarea de pe frunte, oftând: „Of, Doamne, dă apă!”

-Ia uite Petre, la oamenii ăştia! Sunt harnici şi credincioşi, se pare, aşa-i?

-Aşa-i, Doamne, dar sunt tare necăjiţi. Şi nu numai ei, ci întreg satul, răspunse Sfanţul Petru.

-Păi de ce? Au case, au biserică cu preot, au copii, au de mâncare…

-Dar se pare că nu au ce bea, Doamne. Tocmai asta cer ei: apă pentru oameni, pentru animale. Altă apă, în afara ploilor pe care le trimiţi, ei nu mai au.

-Ia hai, Petre, să coborâm şi să vedem mai de aproape ce zic oamenii noştri!

Şi uite-aşa se face că, în timp ce bărbatul şi femeia săpau de zor, cu nădejdea că vor da de apă, au dat când colo chiar de cei doi Bătrâni, poposind la poarta lor.

-Om bun este aicea? bătu cu toiagul în poartă Sfântul Petru.

Ţăranul lăsă lopata jos şi, îndreptându-se de şale, îşi duse mâna streaşină la ochi, privind către poarta deja deschisă de copiii ce-i şi înconjuraseră pe Cei Doi.

-Nu ştiu dacă-s bun, bun e Domnul, răspunse ţăranul, facându-şi semnul Sfintei Cruci, dar nu-mi pare a vă cunoaşte, a fi de pe aicea…

-Asta aşa e. Venim de departe şi ni s-a făcut cam sete, continuă să-i răspundă tot Sfântul Petru.

-N-aveţi şi pentru noi o ulcică de apă? întrebă Dumnezeu.

-Bucuroşi să vă primim, spuse şi femeia, noi tocmai asta făceam acum, săpam să dăm de apă. Dar pentru doi bătrâni străini şi însetaţi, s-o găsi ceva…

-Numai voi n-aveţi apă? întrebă Dumnezeu, spijinindu-se într-un toiag din lemn de alun.

-Tot satul e aşa şi ni-i tare greu! răspunse ţăranul.

-V-aţi rugat lui Dumnezeu să vă dea apă? întrebă şi Sfântul Petru.

-Apăi, răspunse ţăranul, privind către femeia ce venea cu o jumătate de ulcică de apă, ne-am rugat noi şi aşteptăm mila Domnului.

-Atât o dat Dumnezeu pentru Frăţiile Voastre, spuse femeia, întinzându-le ulcica cu apă strânsă de la ploaie. Cealaltă jumătate am oprit-o pentru copii.

-Da, da, da! spuse Dumnezeu, mângâindu-şi barba, după ce sorbi câteva înghiţituri.

-Şi ce v-aţi dori voi cel mai mult? întrebă Sfântul Petru.

-Măcar câţiva oameni din satul ăsta să dea de apă, ca să poată lua apoi tot satul, răspunse ţăranul.

-Unde stă părintele vostru? Să mergem să îi spunem să se roage mai mult, să meargă mâine, chiar de nu-i duminică, să tragă clopotele, chemându-i pe toţi oamenii la biserică şi să se roage să găsească apă şi… poate

Dumnezeu le-o asculta rugăciunea, mai spuse Sfântul Petru.

-Şi să dea şi la alţii…, mai adăugă Dumnezeu.

Ţăranul lăsă capul în jos, cu smerenie, în timp ce Bătrânii, după ce mulţumiră pentru apă, luară calea întoarsă, mergând agale pe uliţa satului.

Dumnezeu binecuvântă din depărtare satul cu băţul de alun ce-l avea în mână.

-Ce zici, Doamne? Nu-i miluieşti cumva? întrebă Sfântul Petru, după ce ajunseră înapoi sus.

-Să vedem, să vedem…

A doua zi de dimineaţă, ţăranul nostru, împreună cu femeia şi cu copiii săi, plecă la biserică. Intră, se închină la icoane şi, după ce îmbrăcă hainele preoţeşti, trase clopotele, chemând tot satul şi făcând slujbă, pomenindu-I, iară a le şti numele şi pe Cei Doi străini necunoscuţi. Ţăranul nostru era chiar el preotul satului.

-Doamne, mai spuse Sfântul Petru, privind pe pământ, Te-au ascultat, miluieşte-i!

După ce s-a terminat slujba la biserică, oamenii s-au întors fiecare pe la casele lor şi cu mare uimire au văzut, necrezându-le ochilor, că în fiecare gospodărie era câte o fântână cu apă rece şi proaspătă, să poată lua cât poftesc, ba să mai dea şi la alţii, după cuvântul Domnului.

Undeva, în judeţul Prahova, comuna Aluniş este una dintre puţinele localităţi din ţară care are un număr foarte mare de fântâni, aproape fiecare gospodărie are câte o fântână, inclusiv pe străzile acesteia.

Ascultarea şi rugăciunea nu sunt niciodată trecute cu vederea de Dumnezeu, dacă sunt spre folosul oamenilor.

Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here