„Fiecare convertire este asemenea unei Învieri”

0
102

convertire Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre o înviere înainte de înviere şi de o moarte înainte de moarte. Ne puteţi explica aceste cuvinte?

 Nu cred că trebuie să dau un răspuns personal la această întrebare, dar pentru mine întoarcerea unui om la Dumnezeu este ca în pilda fiului rătăcitor: a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a găsit. Pot să spun şi ca duhovnic că am cunoscut oameni care au înviat astfel şi că nu sunt puţini. Bucuria noastră e mare, căci o bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. Deci fiecare întoarcere, fiecare convertire, şi a noastră, care suntem pe cale, şi a celor care găsesc calea spre Dumnezeu, este asemenea unei învieri. Un Sfânt rus chiar îi saluta mereu pe cei care îl cercetau, tot timpul anului, cu „Hristos a înviat!” Nu ştiu dacă e cazul să repetăm că Biserica Răsăritului este Biserica învierii si că trebuie să trăim lucrurile în acest sens. Ne gândim într-un fel şi la învierea, trezirea la credinţă a multora din ea, şi mai ales a tinerilor. Socot că e o înviere care se produce în toată Biserica. Văd oameni care, participând la slujba învierii, din acea clipă îşi schimbă viaţa pentru tot restul ei. Iată deci cum învieri, care se petrec mereu prin întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, pot să fie toate pornite din înviere. Nu sunt pentru lucruri spectaculoase în Biserica noastră. In general, Părinţii Bisericii, trăitori, nu sunt pentru aşa ceva, ci pentru lucruri care se petrec cu multă discreţie, în anonimat. Cred nu doar că noi suntem Biserica învierii, ci că trăim un timp în care generaţiile parcă înviază. Cine mai credea că ne putem vreodată întoarce la tradiţiile noastre creştine profunde? Cine mai credea că vom mai găsi în mănăstiri oameni în vârstă, duhovnici cu viaţă sfântă, mai ales pentru voi, cei foarte tineri. Noi, slavă lui Dumnezeu, care avem vârstă de mijloc, i-am prins în viaţă şi ne-am bucurat de aceşti mari duhovnici. Dar iată că Dumnezeu a rânduit ca unii să nu moară, să vă ajute şi într-un fel să învieze cu adevărat credinţa în sufletele atâtor tineri.

Aminteaţi înainte de Sfântul Serafim de Sarov. Din câte ştim, abia la bătrâneţe a ajuns să spună: „Hristos a înviat, bucuria mea”, după ce s-a nevoit şi s-a luptat, după ce a trăit în pădure şi pe stâncă, apoi zăvorât în chilie.

Sunt de acord că nu suntem vrednici să repetăm şi să facem din aceste cuvinte lucru de fiecare zi; nu cred că putem să acoperim această zisă a Sfântului Serafim, aşa cum o făcea el. Pentru el nu era un lucru frumos, găsit, ceva memorabil, ci el îl acoperea cu viaţa lui, cu toată făptura lui. Era un om cu adevărat înviat şi poate că a pregustat într-un fel învierea. Nu doar că a participat la învierea lui Hristos, în sensul că a crezut cu tărie în ea, dar pentru el viaţa era mai tare decât moartea. Putem şi noi să preluăm această credinţă şi să încercăm să acoperim ceea ce Sfântul făcea cu prisosinţă. Mai ales la cei tineri există această dorinţă de a găsi şi de a folosi cuvinte ale unor Părinţi îmbunătăţiţi şi înduhovniciţi. E firească dorinţa de a spune lucruri care nu sunt comune, de a prelua învăţătura Sfinţilor, şi aceasta presupune mult curaj duhovnicesc. însă cred că putem folosi sau putem avea îndrăzneala de a spune aceste lucruri, dacă avem o adâncă experienţă duhovnicească şi mai ales răspundere pentru ceea ce transmitem semenilor noştri. Negreşit că nu putem spune în fiecare zi semenilor noştri „Hristos a înviat!”, mai ales că nici măcar o săptămână după înviere, în oraşe, şi mă tem că nici la sate, oamenii nu-şi mai spun „Hristos a înviat!” Nu o dată am spus în biserică credincioşilor, care sunt oameni învăţaţi, ca cel puţin o săptămână (dar ei s-o facă mai mult) să spună tuturor numai „Hristos a înviat!” Aceasta presupune chiar şi curaj. Spunând câteva săptămâni „Hristos a înviat!” tuturor oamenilor, creştinii ortodocşi ar putea da cu adevărat un exemplu că ei sunt în Biserica învierii. De altfel, mereu, în fiecare duminică, trăim minunea învierii. De fiecare dată trăim la Paşti minunea deplină a învierii, dar o prelungim cât mai mult cu putinţă, zile, săptămâni chiar. Aceasta cred că este mărturia deosebită pe care o putem oferi semenilor noştri.

 S-ar putea spune atunci că există mai multe nivele de trăire a învierii, de la învierea prin Botez, trecând prin învierea (re)convertirii, până la învierea deplină, cu trup şi suflet?

 Da, eu socot că pocăinţa, întoarcerea conştientă e mai importantă decât cea mijlocită de naşii şi de preotul care săvârşeşte Taina. Prin urmare, dacă vorbim de o moarte şi o înviere cu Hristos prin Botez, care este un dar de la Dumnezeu, întoarcerea noastră, după ce ne-a dezlegat duhovnicul, presupune nevoinţâ şi din partea noastră. Atunci socot că într-adevăr există o participare mult mai mare a dorinţei, a voinţei omului, prin pocăinţă. Nu-i destul că se simt uşori, dezlegaţi şi ca înviaţi după spovedanie, dar trebuie ca tot ce zidim în noi după aceea să fie lucru făcut cu bună cunoştinţă şi cu trudă mai multă.

 Atunci cred că învierea are în noi, aşa cum socotim noi, omeneşte, nu atât căi, cât mai ales stadii în care ne întoarcem mereu, ca fiul rătăcitor, înviaţi. Aceasta e pilda pe care a dat-o Mântuitorul. Chiar Părintele ceresc a zis: „A înviat”. Se referea mai mult la pocăinţă, decât la Taina Botezului. Chiar si celelalte Taine sunt o parte, dacă nu de înviere, de trezire a noastră, de veghe în calea noastră spre înviere.

 Sfinţii Părinţi spun că în fiecare zi trebuie să trecem prin moarte, ca fiind lepădare de noi înşine, şi prin înviere, ca viaţă în Hristos.

 Negreşit. Mereu trebuie să slăbească şi să moară în noi patimile şi să în vieze cele bune, cele pentru Dumnezeu. În sensul acesta nu doar Postul Mare, nu doar asceza, ci toate felurile de ne voinţă înseamnă a zidi în noi un trup al învierii. Încă din trup trebuie să facem dovada că ar putea semăna cu cel înviat, nestricăcios. E o cutezanţă ce spun, dar ar fi minunat dacă în noi ar muri mereu tot ceea ce ne desparte de ceea ce ştim că a însemnat trupul Mântuitorului după înviere.

 Vă mulţumim.

Dialoguri duhovniceşti,  Ieromonahul Iustin Marchiş

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here