Fides, Spes et Caritas

0
234

Pr. Petru MunteanuÎntr-o societate bazată pe consumerism, viaţa creştină devine ciudată şi de neînţeles. Totul este paradoxal în ea, totul are o ordine inversă. Această constatare ne copleşeşte şi se transformă într-o bucurie subtilă, pentru că ne descoperă o cale a credinţei şi un Prieten călător cu noi. Înţelegând aceasta, devenim părtaşi la o experienţă unică care ne face inima să tresalte într-o fericire pe care numai spaţiul credinţei o poate da. În acest mod, viaţa devine un cântec de suflet îndrăgostit ce descoperă existenţa în desfăşurarea atâtor culori, lumini şi umbre, pentru festivitatea ce se petrece pentru noi în tăcere şi se desfăşoară pe tot întinsul cerului şi al pământului. Vidul dintre cer şi pământ se umple cu Pace şi Frumuseţe în frumoasa călătorie cu Hristos Cel Înviat şi devine o experienţă personală.

Ce culori extraordinare se aşează acum pictate pe pânza vieţii noastre, ce comori adevărate, ce îmbrăţişări de lumină şi culoare ni se aştern pe drumul cu Hristos.

Pe cărările vieţii întâlnim multe chipuri pe care atârnă, ca nişte perdele groase, văluri de indiferenţă. Vieţi pământeşti stranii. O bâjbâială a orbilor ce ar dori un întreg pământ ascuns în husă şi de vânzare. Cufundarea în frumuseţe devine dispreţuită pentru că nu costă nimic, şi dacă nu costă, pentru ei nu are valoare. Profunzimea frumuseţii ce ţi se dăruie trece dincolo de simţuri şi se descoperă într-un univers interior unde există atâtea amintiri, întâmplări mari şi mici ce se leagă, se împletesc alcătuind imaginea a ceea ce eşti.

Să ne întoarcem deci la credinţă în acest festin al splendorii şi înţelegem că lumina în care se scaldă credinţa este mai mult decât credinţa dogmatică. Credinţa ca dogmă primită şi mărturisită prin formulări create poate fi doar biletul de intrare pentru a ne alătura unui grup de oameni. Şi uneori, (din nefericire), ea este tratată ca fiind lipsită de orice semnificaţie. Putem “mărturisi” o credinţă primită de la alţii, care ne scuteşte de sarcina dificilă de a gândi sau experimenta pentru noi înşine, de a lua decizii în acest periplu al vieţii. Credinţa primită şi acceptată ca un mandat devine un bun pe care apoi mărturisim că-l deţinem şi care ne oferă o siguranţă. Şi cine nu doreşte siguranţă…

Într-o comoditate şi indiferenţă pe care societatea modernă caută să o cultive, ne întrebăm retoric: am putea trăi fără credinţă?

Şi observăm că omul fără credinţă devine uscat în profunzimea cea mai intimă a existenţei sale, întoarce spatele dorului care-l frământă, nu-i mai sesizează sensul şi, lipsit de speranţă, gustă din întunericul disperării ce se transformă într-o spaimă în străfundurile fiinţei sale.

Când omul deschide acest mandat al credinţei transmis din generaţii în generaţii şi îi parcurge mesajul, credinţa lui devine o atitudine

O bucurie ca o energie vitală se naşte şi tot spaţiul vibrează la mesajul emoţiilor sale. Atitudinea exprimă o experienţă personală, un crez, nu impus, ci trăit, ce devine certitudine pentru mine. Cuvântul “amin” din ebraică, chiar aceasta înseamnă, “cu adevărat”, adică răspunzi după o rugăciune colectivă sau personală cu mărturisirea experienţei tale. Şi intrând în această atitudine, credinţa se probează prin faptele credinţei. Faptele credinţei fiind mărturisirea iubirii faţă de Hristos. Desigur, acestea nu toţi vor putea să le înţeleagă. Această mărturisire devine cuvânt-rugăciune înainte de Sf. Împărtăşanie: “Cred Doamne şi mărturisesc…”. Şi cuminecarea devine mai apoi comunicare în Hristos cu cel de lângă tine.

Orice credinţă mărturisitoare este învăluită în mantia diafană a speranţei şi se manifestă către aproapele şi Dumnezeu cu iubire.

Ne apropiem cu multă gingăşie de ea. Iubirea este o acţiune, ea implică o deschidere spre celălalt, să ţii la cineva sau ceva, iar în iubire descoperi adevărata cunoaştere, poţi da răspunsuri, te poţi bucura, fie că e vorba de natura înconjurătoare ca dar de la Dumnezeu sau de o persoană, un tablou, o idee.

În iubire totul este adus la viaţă, şi această stare devine un dinamism într-o continuă creştere şi într-un continuu spor.

Iubirea, mai apoi, îmbracă manifestări frumoase, ea devine compasiune sau milostenie. Cei buni nu ştiu ce frumoasă este iubirea lor care devine liberă de orice pretenţie sau mândrie. Iubirea adevărată nu posedă, nu transformă mediul în posesii, nu ştrangulează, nu sufocă şi ucide. Iubirea ca virtute devine o stare. Cred că cea mai mare virtute a fiinţei umane este mila sau compasiunea faţă de tot. Ea ne învaţă să nu producem suferinţă, ci să răspândim fericirea peste tot. Să ţinem seama de fericirea, de tristeţea şi de durerea tuturor fiinţelor şi să nu rănim pe niciuna pentru a ne satisface interesele – aceasta-i adevărata virtute. Iubirea nu poate fi posedată, nu poţi poseda iubirea cuiva. Oricâte acte ştampilate ai avea, ştii că iubirea este copilul libertăţii. Şi când apare plictiseala, ştii că iubirea nu mai este trăită. Orice stimuli suplimentari ar fi folosiţi, falsitatea sau lipsa ei se descoperă.

Pentru a înţelege starea iubirii trebuie să fii complet conştient. Sclavia superficialităţii este înrădăcinată în inconştientul nostru, nu vine din afară.

Într-o societate de consum, când aceste virtuţi, fides, spes et caritas trezite în suflet vor fi sugrumate numai pentru a fi la fel cu ceilalţi, atunci întristăm cu adevărat pe Hristos şi slăvita Lui Înviere.

Editor

Pr. Petru Munteanu