„Fericirea cred că se află dincolo de paravanul lumii materiale” (II)

0
477

fericire_03720400– Pentru că ne-aţi prezentat ideea de fericire în creştinism, cum vedeţi pusă în practică această idee, implicit cea a comuniunii, în zilele noastre?

– Omul modern îşi imaginează că având la îndemână toate facilităţile pe care i le oferă tehnica şi atâtea bunuri, poate deveni fericit. Ei, lucrurile nu stau aşa, şi sunt pilde nenumărate. Oricâte bunuri ar avea şi oricât de comodă i-ar fi viaţa datorită traiului civilizat, nu e fericit dacă nu-L are pe Dumnezeu. Sursa de fericire rămâne tot apropierea de Dumnezeu, adică o viaţă religioasă normală, nu o filozofie religioasă. Omul poate deveni fericit devenind creştin, şi creş­tinul avându-şi un duhovnic care să-1 ajute să crească spiritual şi participând la Liturghie, căci comuniunea în cel mai înalt grad se realizează la Sfânta Liturghie, unde e prezent Mântuitorul. Pe El, pe Hristos, Tatăl cel ceresc ni-L oferă ca mâncare şi băutură în acest ospăţ al credinţei. Noi, cei prezenţi la Liturghie, împărtăşindu-ne, ne unim cu El. Prin Hristos intrăm în legătură cu Tatăl şi în acelaşi timp noi, toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi un potir, ne unim unii cu alţii, cum spune Sfântul Vasile cel Mare în rugăciunea euharistică. Aici ne rugăm ca să nu ne împărtăşim spre osândă, ci spre a intra în comuniune unii cu alţii, cu ceilalţi semeni ai noştri care cred şi mărturisesc ca noi. Deci pentru omul vremii noastre, calea spre fericire constă într-o viaţă religioasă normală, având un duhovnic care să-1 sfătuiască şi să-1 dezlege de păcate, în participarea cu regularitate la Liturghie, pentru că acolo, la cel mai înalt nivel, se realizează comuniunea cu Dumnezeu.

– Majoritatea dintre noi simţim bucurie când primim daruri şi cuvinte de laudă. Cum putem ajunge să trăim experienţa cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35)?

– Sfântul Apostol Pavel redă acolo un cuvânt al Mântuitorului. Nu numai că Mântuitorul ne învaţă acest lucru, dar l-au experimentat trăitorii adevăraţi ai Evangheliei Sale. Pe măsura în care, din punct de vedere spiritual, cineva dăruieşte altuia, el devine mai bogat. Nu poţi fi fericit decât când îl fericeşti pe altul. Nu ştiu ce explicaţie logică sau filozofică am putea da acestui adevăr. Poate că s-ar putea şi teoretiza, dar lucrul acesta se experimentează în viaţa obişnuită. Omul singur nu e fericit. El este creat pentru co­muniune. Or comuniunea presupune un schimb de valori, de daruri. Părintele Stâniloae spune că lumea întreagă nu-i altceva decât un dialog al iubirii dintre Dumnezeu şi oameni. Dumnezeu le-a oferit oameni­lor toată lumea materială văzută, ca să se folosească de ea pentru viaţa lor trupească şi pentru a avea un suport şi din punct de vedere spiritual. Aşadar, dacă între Dumnezeu şi oameni lumea materială este o Modalitate de dialog, atunci şi în ce priveşte lucrurile mici sau mari dăruite între oameni, nu atât valoarea lor intrinsecă are importanţă, cât mesajul pe care-l poartă. în sensul acesta este mai fericit a da decât a lua. Dacă dai, îl faci şi pe celălalt, care se simte subiectul dărniciei tale, să intre în comuniune cu tine şi să fie şi el fericit.

– Ţinând seama de cuvintele Sfântului Apostol Iacob: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, că lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii” (Iac 1, 12) şi ştiind că pentru omul duhovnicesc ispita este un motiv de încordare în faţa primejdiei, aducând multă nelinişte şi înfricoşare, în ce constă relaţia dintre fericire şi nefericire?

– Depinde cum îşi pune fiecare problema, depinde dacă este un om duhovnicesc sau nu, ce crede el că este o nefericire. Pentru omul necredincios e o mare catastrofă pierderea bunurilor în care şi-a pus nădejdea. Pentru el totul are o finalitate în lumea aceasta mărginită. El este foarte nefericit atunci când pierde, când ajunge sărac, când dă faliment, când se îmbolnăveşte, fiind încercat de suferinţă. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, pe măsură ce se dezleagă de bunurile lumii acesteia, pe măsura respectivă se abandonează în grija lui Dumnezeu, fiind tot mai aproape de Dumnezeu. Şi atunci este fericit. Sfântul Iacob zice „fericit cel ce rabdă ispita” în acest sens. Omul învaţă treptat să se rupă de lucrurile de care era legat şi care la un moment dat pentru el ar putea deveni idol, dumnezeu, cum pentru omul modern dumnezeu a devenit banul şi trupul. Bani mulţi, ca să ducă o viaţă uşoară şi pe picior mare, şi trupul, pen­tru că este o realitate acest duh de senzualitate care bântuie prin lume. Şi atunci, dacă omului modern îi iei acestea două, banul, adică bunurile materiale, şi posibilitatea de a se desfăta trupeşte, lui i se pare că e o mare catastrofă, o mare suferinţă. Dimpotrivă, omul duhovnicesc rabdă ispita aceasta şi-şi dă seama că e foarte bine să scape de ispita idolatriei, să nu se lege de materie şi de trup.

– Deci fericirea de a dobândi viaţa veşnică, cununa vieţii, şi dobândirea bunurilor materiale se exclud reciproc. Pentru a ajunge la fericirea cea duhovni­cească, cea veşnică, nefericirea pământească devine o necesitate?

– Părinţii n-au spus lucrul acesta. Sigur că pentru cei foarte sporiţi din punct de vedere sufletesc, încercările, necazurile, ispitele sunt mijloace de perfecţionare. Dându-ne seama că Mântuitorul a răscumpărat lumea prin Cruce, zicem în rugăciunea de la Acatistul Sfintei Cruci: „Dacă-i aşa, Doamne, înmulţeşte-mi necazurile, ispitele, încercările, dar înmulţeşte-mi şi puterea de a le depăşi şi de a mă folosi de ele”.

Părinţii duhovniceşti spun în general astfel: Noi nu suntem mari eroi, de aceea să ne folosim de bunurile acestei lumi în mod raţional. Nu neapărat sâ-I cerem lui Dumnezeu să ne dea mari încercări şi suferinţe, dar aşa să ne cultivăm sufletul, încât în momentul în care ele ar apărea, să vedem în ele mijloace de îmbunătăţire sufletească.

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Andrei Andreicuţ

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here