Într-un tren, un soldat, care pleca în concediu, adresă glume necuviincioase unei femei tinere, care se afla în compartiment. Femeia nu-i răspundea la obrăzniciile lui, dar el tot nu înceta.
Un călător, ce se afla lângă soldat îi atrase atenţia că nu se cuvine să vorbească urât cu o femeie tânără, mai ales că poartă şi uniforma de ostaş al Patriei. Soldatul însă îi răspunse cu neruşinare că d-aia are gură şi-i dă să mănânce, ca să vorbească; şi continuă cu glume de prost gust.
După un sfert de oră, soldatul scoase un pacheţel cu mâncare şi începu să mănânce.
Călătorul îl lăsă să se sature şi apoi îi zise:
— Spune-mi te rog, prietene, bucatele pe care le-ai mâncat sunt curate sau spurcate?
Soldatul privi cam pieziş spre călător şi-i răspunse:
— Sigur că sunt curate, că doar nu sunt dobitoc, să mănânc ce-i necurat!
— Păi, zise călătorul, dacă îi dai gurii mâncăruri curate, atunci de ce o laşi să grăiască vorbe spurcate?! Eu credeam că mănânci numai spurcăciuni de vorbeşti atât de murdar, de ruşinos şi necuviincios! Aşadar, sileşte-te să vorbeşti curat, frumos, cuviincios, aşa cum se cuvine unui tânăr şi mai ales soldat al Ţării.
Învăţătura primită l-a determinat pe tânărul ostaş să dea bună ziua şi să se mute în alt compartiment. De la această întâmplare s-a lecuit de a mai vorbi necuviincios şi a mai spune glume care nu se cuvin.
Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016
