Violența în familie reprezintă un fenomen de amploare în România, în ciuda faptului că autoritățile recunosc sau nu acest lucru.
Toți, indiferent de statutul social, profesional, nivel de educație, etnie, religie, cunoaștem aspecte despre violența în familie, fie chiar din propriul mediu familial sau de la prieteni, vecini care au trăit într-un astfel de mediu violent. Știm, pentru că inevitabil am luat parte la o ceartă între soți pe stradă, am fost martorii loviri soției de către soț sau a copilului de către părinte sau pur și simplu pentru că pereții apartamentului sunt suficienți de subțiri încât ne permit să auzit injuriile, actele de agresivitate ale abuzatorului adresate victimei, dar și strigătele acesteia.
Fenomenul violenței în familie reprezintă o problemă socială și de amploare în țara noastră, din ce în ce mai multe cazuri de femei care au fost agresate de către soții lor și copii abuzați sau neglijați de către părinți, sunt prezentate în mass-media, fie că este vorba de canalele de televiziune, fie presă scrisă.
Violența în familie reprezintă un fenomen, ce în România este într-o oarecare măsură acceptată.
Acest fapt se datorează existenței mentalităților ce încurajează și mențin acest fenomen, încă se consideră că bărbatul este capul familiei și el este cel care ia hotărâri și decizii privitoare la familie. Această mentalitate conform căreia bărbatul este superior femeii, că acesta are mai multe drepturi, o propulsează pe aceasta direct în rolul victimei, iar comunitatea nu-i oferă nici o șansă de scăpare pentru că și ea la rândul ei o învinovățește tot pe victimă, pentru că aceasta acceptă și se complace situației în care se află.
Oamenii ar trebui să înțeleagă că o femeie care este agresată de către soțul ei , nu acceptă situația respectivă, ea așteaptă ca soțul să se schimbe pentru că așa ia promis, se conformează cu situația pentru că nu are unde să se ducă, dar și din cauza copiilor, nu dorește să îi părăsească. Urmărind aceste aspecte, se poate puncta și o altă mentalitate întâlnită în țara noastră, și anume, educația fetelor de a se supune viitorilor soți. Aș putea spune că este o educație transgenerațională, deoarece fetele preiau exemplul mamelor lor care aveau o atitudine de supunere în fața soților, de sacrificiu, de compromis. Odată cu această atitudine femeile ajung cu ușurință victime ale violenței în familie.
O altă mentalitate care persistă încă în România, o reprezintă faptul că pedeapsa corporală a copilului reprezintă un mod de educare benefic a acestuia.
Nu consider că aplicarea unei palme unui copil reprezintă un abuz, mai ales dacă a greșit sau nu a ascultat și este conștient de motivul pentru care a primit palma respectivă. În general, părinții care recurg la pedepsele fizice, nu explică copilului cu ce a greșit și motivul pentru care a fost lovit. Lovirea copilului cu scopul de a educa, reprezintă de fapt impulsul de moment al părintelui, căruia îi este mult mai comod să lovească decât să se calmeze și să discute cu copilul, să-i explice cu ce a greșit și posibil să-i aplice o pedeapsă pe care copilul să o înțeleagă.
Având în vedere că violența în familie vizează îndreptarea actelor violente de la un membru al familiei la alt membru, indiferent că este vorba de soț/soție, copii, vârstnici, iar violența domestică se limitează strict la cuplul soț-soție, concubin-concubină, consider că este impropriu ca într-o familie cu copii să se vorbească de violență domestică. Odată ce există violență, fie doar între soți, copilul din familia respectivă într-o măsură mai mare sau mai mică tot va fi afectat.
Fie că îl acceptăm sau nu, fie că pur și simplu îl ignorăm, fenomenul violenței în familie și al maltratării copilului, reprezintă două probleme sociale de amploare în România, care vor putea fi diminuate doar direct proporțional cu schimbarea mentalității ce vizează aceste fenomene.
Agafia Roșu
Jurnal Spiritual
