Fenomenul servilismului şi opresiunii în viaţa Bisericii -I

0
109

pastorA te supune oamenilor, aşa cum s-ar cuveni să faci doar faţă de Dumnezeu, reprezintă o înjosire pentru fiinţa umană. În perioada ascensiunii lui Hitler, un tânăr nazist mărturisea că orice i-ar porunci conducătorul ar face. Nebunia unei astfel de supuneri necondiţionate este evidentă. Nici măcar un sfânt nu ne-ar putea pretinde o ascultare fără limite faţă de poruncile sale. Constituie un sacrilegiu a te supune unui om aşa cum ar trebui să o faci doar faţă de Dumnezeu. Totuşi, astfel de lucruri au loc foarte adesea în viaţa noastră bisericească contemporană.

Sistemul sinodal a fost în realitate desfiinţat demult. Patriarhii şi arhiepiscopii au ajuns monarhi absoluţi. Episcopii simpli sunt precum nişte sclavi de război, nefiind nimic ciudat în aceasta, întrucât procedura alegerii lor aminteşte mai mult de piaţa de sclavi. Alegerea aparţine în realitate celui dintâi, numindu-l pe acela dintre candidaţi, care în urma unei jertfiri de sine de lungă durată, în general la curtea mitropolitană sau patriarhală, a suportat suficiente umilinţe, pentru a pierde orice urmă de preţuire şi încredere în propria persoană, oferind de-a lungul timpului garanţii că va sluji după alegerea sa cu supunere pe binefăcătorul său. Când cel „dintâi” a hotărât cine trebuie ales, îi va chema pe alegători (episcopi) să „legifereze” prin votul lor acest lucru. Aceştia la rândul lor se vor grăbi să se conformeze, în cazul în care le trece prin cap să schiţeze o cât de mică împotrivire, lucru de altfel foarte rar, cel „dintâi” va repeta acele cuvinte prin care să le amintească servilismul şi îndatorarea: «eu v-am făcut episcopi», ca şi cum ar fi moştenit de la taică-său, odată cu ţarinile şi oile, şi harul arhieriei. Aceasta face să dispară şi ultimul rest de demnitate umană dintre ei.

Toţi „conducătorii” de această factură, cu demnitatea castrată, manifestă inevitabil psihologia eunucului, simţind nevoia irezistibilă de a face pe „masculul” în faţa supuşilor chinuiţi şi temători. Şi precum îi întâlnim în armată pe acei sergenţi instructori pe viaţă, comportându-se ca nişte dictatori cumpliţi în faţa noilor recruţi, la fel se întâmplă şi cu episcopii care se vor „despoţi/stăpâni” absoluţi în faţa unei preoţimi care, pentru a-şi păstra locul călduţ sau a-şi asigura promovarea, îşi oferă fără cârtire spatele cnutului (biciuirii) stăpânirii vlădiceşti, confirmând acea vorbă din popor intrată în tradiţia noastră din vremea turcocraţiei «omoară-mă, aga, ca să mă sfinţesc», expresie a laşităţii şi servilismului.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here