Fenomenul servilismului şi opresiunii în viaţa Bisericii – IV

cuvDomnul, înţelegând nevoia omului de îndrumare, dragoste, autoritate şi de tot ce este legat de lucrarea părintească, ne îndeamnă să ne îndreptăm atenţia şi aşteptările spre Dumnezeu ca spre un părinte. Când reuşim să atingem un nivel satisfăcător de maturitate duhovnicească, ca oameni şi ca slujitori bisericeşti, atunci vom urma poruncilor lui Dumnezeu, dorind să le împlinim pe acestea. Când ne străduim să înfăptuim lucrarea dificilă presupusă de chemarea noastră, îl slujim de fapt pe Dumnezeu. Pentru preot este foarte important să aibă în minte că atunci când vizitează un membru ciudat al comunităţii sale bisericeşti ori vreun bolnav aflat la spital, când întreprinde o călătorie cu cei tineri, nu este un om fără direcţie, împins într-o parte sau alta de dorinţele oamenilor, ci îi slujeşte de fapt lui Dumnezeu.

Mulţi uităm adesea acest fapt. Ocupăm o anumită poziţie bisericească şi considerăm că este dreptul nostru. Conducem diferite comitete şi ne dezvoltăm propriile programe, având convingerea că noi suntem cei care le vom duce la capăt. Privim Biserica ca pe o proprietate a noastră, lucru cu adevărat respingător. Bisericile sau comitetele conduse de noi nu reprezintă proprietatea noastră, la fel programele stabilite de noi nu sunt roadele genialităţii personalităţii noastre. Totuşi, deseori, ne folosim de toate acestea ca şi cum ar fi instrumentele noastre, încercând să ne afirmăm pe noi înşine prin ele, pentru a dobândi slavă şi lauda. „însă ce avem care să nu fi luat?” (I Cor. 4,7). Ne lăudăm ca şi cum am fi făcut lucruri importante şi am merita lauda oamenilor. însă nu ar trebui să fim atât de siguri că am făcut ceva deosebit. Încă nu a avut loc judecata finală pentru a şti exact ce am făcut. Dar şi dacă am presupune că cele făcute de noi sunt importante şi că oamenii ce ne aduc laude nu greşesc în vreun fel, de ce trebuie să ne mândrim pentru reuşitele noastre, întrucât ele în realitate nu ne aparţin nouă, ci harului lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa noastră ţine tot de harul lui Dumnezeu. Darurile noastre, cuvântul nostru, toate le avem de la El şi este înfricoşător să ne mândrim ca şi cum ar fi ale noastre. Dacă tot ce avem am primit de la El, cum să ne mândrim ca şi cum nu ar fi aşa?

Noi suntem doar nişte chivernisitori (administratori) ai celor ce nu ne aparţin, ajungând să ne bucurăm de anumite comodităţi ale vieţii, fapt care înainte constituia pentru apostolii şi păstorii autentici ai Bisericii o adevărată nebunie. Noi suntem adesea sătui şi bogaţi, în timp ce aceia erau flămânzi şi goi. Noi suntem conducători vrednici de cinstire, trăind împărăteşte în palate, având suite, în timp ce Dumnezeu i-a arătat pe apostoli ca pe nişte condamnaţi. Noi ne-am identificat cu puterea lumească, de a cărei protecţie ne bucurăm, mândrindu-ne că suntem cinstiţi de reprezentanţii armatei şi că poliţia ne ocroteşte, în timp ce apostolii erau în conflict cu puterea lumească. În timp ce pentru noi constituie o bucurie orice gest de cinstire, fiind consideraţi oameni la locul lor, aceia erau socotiţi nebuni şi vrednici de râs. Dacă noi dispunem adesea de o putere lumească mai mare chiar decât cea conducătorilor politici şi a reprezentanţilor puterii lumeşti, apostolii în schimb nu aveau nicio putere, fiind expuşi răului venit din partea oricui. În timp ce apostolii erau lipsiţi cu totul de cele necesare, noi trăim într-o opulenţă provocatoare, purtând haine ţesute cu aur şi împodobindu-ne cu metale şi pietre preţioase.

Dorinţa de a-ţi asuma o anumită răspundere bisericească este binecuvântată, la mijloc fiind vorba mai precis de preluarea unei răspunderi şi nu a unei autorităţi. Vorbim, aşadar, de o răspundere ce presupune protejarea, îngrijirea şi slujirea unei comunităţi. Avem însă deseori de a face cu cucerirea unei poziţii bisericeşti nu «pentru protejarea fraţilor, ci spre propria slavă şi comoditate personală. Căci dacă am fi ştiut că dator este clericul să se îngrijească de toate şi să poarte greutăţile tuturor… nu s-ar fi grăbit nimeni să preia demnităţi bisericeşti…». Dacă am fi ştiut că preoţia «presupune protejarea turmei luate în primire, nu am fi primit-o cu uşurinţă. Am ajuns acum să umblăm după ea exact ca după puterile lumeşti. Iar pentru a fi slăviţi şi cinstiţi de oameni, ajungem să ne pierdem mântuirea».

Dacă ne asumăm lucrarea preoţească ca pe o slujire a lui Dumnezeu, atunci vom primi prin rugăciune porunci de la El. Nimeni nu va nutri un respect adevărat pentru un cleric care nu este om de rugăciune. Deşi mulţi laici nu se roagă decât atunci când trec prin momente dificile, se bucură foarte mult să ştie că părintele lor obişnuieşte să se roage. Faptul câ este vizibilă silinţa unui cleric de a se ruga cu adevărat în timpul slujbei bisericeşti, nu este desigur suficient, însă ar fi mult mai rău dacă nu ar fi nici măcar acest lucru. Cu toate acestea, foarte puţini preoţi avem cu adevărat o viaţă de rugăciune. Cei mai mulţi laici nu ştiu acest lucru şi desigur nici clericii nu se grăbesc să facă cunoscută această lipsă. Acest fapt reprezintă însă pentru cei mai mulţi dintre noi, clericii, călcâiul lui Ahile. Ne sprijinim adesea pe farmecul şi capacităţile noastre personale şi nu ne adăpăm de la izvorul vieţii.

S-a întâmplat odată ca un om tulburat sufleteşte şi înfricoşat de viaţă, căutând pe cineva să-l sprijine, să meargă la un cleric care i-a spus că l-ar putea ajuta. Două lucruri preocupau mintea acestui om, chestiunea războiului şi prezenţa lui Dumnezeu. Luase parte la războiul albanez şi la Rezistenţă, însă nu era sigur dacă simţise cu adevărat prezenţa lui Dumnezeu. «Vreau să-L găsesc pe Dumnezeu» i-a spus clericului la care s-a dus. «îl caut de multă vreme, având impresia că L-aş căuta de o sută de ani». Atunci faţa i s-a întunecat şi a adăugat: «Am ucis cândva un neamţ şi am simţit apoi ca şi cum l-aş fi ucis pe Dumnezeu».

Poate că nu putem şti câţi oameni l-au ucis sau îl ucid pe Dumnezeu, precum cei care l-au dus pe Golgota, însă este sigur că mulţi avem tendinţa de a-L ignora, în pofida manifestărilor de credinţă de care dăm dovadă, iar acest lucru poate fi chiar mai rău.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here