Fenomenul servilismului şi opresiunii în viaţa Bisericii -II

0
81

delegatia-romana-busan-coreea-de-sudServilismul nu se opreşte însă aici la acest nivel ierarhic superior. Preotul umilit de către „stăpân” (vlădică) devine la rândul său „părinte” suveran multor credincioşi din viaţa noastră bisericească reală, educaţi prin teroare, în urma unei opresiuni sistematice, de-a dreptul satanice, aşa-zis tradiţionale, instituită şi cultivată de nevoile nevrotice ale acelor scopiţi din eşalonul doi, în vederea întăririi deficitarei lor preţuiri de sine, dar şi pentru a avea parte de acel sentiment de putere conferit de stăpânirea asupra celorlalţi. Aceştia vin aşadar şi amputează sufleteşte, terorizând cu ameninţarea flăcărilor iadului ceata nevroticilor religioşi, care sunt gata oricând să-şi ofere spatele cnutului „părintelui duhovnic”, pentru a se izbăvi, nu atât de chinurile viitoare, cât de pedeapsa dumnezeiască de a nu avea parte de bunătăţile paradisiace. Inventivitatea tuturor acestor „duhovnici” cu aură de sfinţenie a dus şi la apariţia aşa-ziselor „canoane” personalizate după necesitate, a căror încălcare va aduce după sine pedepse dumnezeieşti, cu accent pe restrângerea fericirii noastre consumiste a cât mai multor bunuri din această viaţă, pedepse ce ar putea fi însă iertate prin slujbe de ispăşire. Toată această atmosferă este consolidată prin cultivarea a tot felul de mituri, perfecţionismul nevrotic şi puritanist fiind prezentat sub înfăţişarea unei credinţe sfinţitoare, slujitorii respectivi căpătând aura unor adevăraţi eroi şi oameni îndumnezeiţi. Idolatria îmbracă în felul acesta chipul unei credinţe tradiţionale.

Cultul eroilor ar trebui în general limitat la nivelul adolescenţilor, însă chiar şi în cazul lor poate deveni periculos. Noi cei maturi ar trebui să ştie suficiente lucruri despre imperfecţiunea umană, nu pentru a deveni cinici sau a da jos de pe soclu un sfânt sau altul, ci pentru a înţelege că desăvârşirea este mai presus de măsurile omeneşti, sfinţenia neînsemnând perfecţiune, ci smerita acceptare a nedesăvârşirii omeneşti şi o mai smerită căutare a harului lui Dumnezeu, care împlineşte lipsurile şi vindecă slăbiciunile. Suntem păziţi de dezamăgiri, dacă admitem că eroul admirat de noi este şi el un om păcătos. Chiar cel mai sfânt om nu încetează să fie şi el un om păcătos. Sub aceste auspicii nu vom face decât să întărim relaţia noastră cu el, fundamentând-o pe realitate, adică pe acceptarea umanităţii sale.

Nu este nici sănătos duhovniceşte şi nici bisericeşte ca cineva să-şi exercite autoritatea asupra altor fiinţe. Acea comunitate de credinţă aflată realmente sub stăpânirea clericilor, în care laicii aşteaptă cuvântul lor să fie lege, nu constituie cu adevărat o Biserică. Biserica este în realitate aflarea împreună, adunarea, însoţirea, coexistenţa, calea comună, coparticiparea şi conglăsuirea tuturor membrilor ei în numele lui Iisus Hristos. Preotul, ca şi conducător al comunităţii bisericeşti, este încercat de marea ispită de a se folosi de oameni precum de nişte obiecte. Dacă se va lăsa însă pradă acestei ispite, va înceta să mai aibă trăsăturile unui conducător bisericesc adevărat. Clericii îşi asumă aşadar răspunderi teribile când iau decizii abuzive cu privire Aa membrii comunităţii bisericeşti, de parcă aceştia ar n nişte copii incapabili să-şi poarte de grijă. Pentru ca un cleric să aibă împlinire în lucrarea sa, trebuie să Se deprindă în a-i vedea pe ceilalţi ca pe nişte fraţi, refuzând fie să se lase dominat de ei, fie să încerce a le modela vieţile după propriile sale dorinţe.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here