Făt-Frumos din tei

0
37

Făt-Frumos din tei

O fată, Blanca, află într-o bună zi, de la tatăl ei, că trebuie să plece la mănăstire:

„— Blanca, află că din leagăn/ Domnul este al tău mire,/ Căci născută eşti, copilă,/ Din nevrednică iubire.”

Fata trebuie să ispăşească, deci, o vină care nu este a ei, ceea ce provoacă indignarea cititorului. În plus, modul ei sfios de a protesta accentuează sentimentul că se face o nedreptate:
„— Nu voi, tată, să usuce/ Al meu suflet tânăr, vesel:/ Eu iubesc vânatul, jocul;/ Traiul lumii alţii lese-l.// Nu voi părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie,/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”
Remarcabil este modul sintetic în care poetul evocă viaţa la mă­năstire. El ia în considerare exact acele elemente care fac uşor de re­cunoscut stilul de viaţă al călugăriţelor: obligaţia lor de a-şi tăia părul, chiar şi unul lung până la pământ, recitirea ani la rând, până la orbire, a uneia şi aceleiaşi cărţi, renunţarea la lumina soarelui şi scufundarea pentru totdeauna în obscuritatea unui lăcaş de cult.

N-am cunoştinţă de alt poet care să fi rezumat mai bine soarta unei fete trimise împotriva voinţei ei la mănăstire: „Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”… Ca şi în alte ocazii Eminescu foloseş­te inspirat adjectivul „vânăt”, rar întâlnit la alţi poeţi.

Tatăl, dornic să-şi ţină făgăduiala făcută cândva lui Dumnezeu, nu se lasă înduplecat şi o anunţă pe fată că a doua zi, în zori, va pleca împreună cu ea către schitul vechi şi sfânt, în replică, ea nu aşteaptă zorii şi pleacă de una singură, pe calul ei alb, oriunde şi nicăieri. Îşi pă­răseşte casa părintească şi fuge – cum se spunea pe vremuri – în lume.

De altfel şi Eminescu foloseşte expresia „în lume”, specifică unui mod ţărănesc de reprezentare a spaţiului. Geopolitica ţăranului arhaic ia în considerare numai două categorii de spaţiu; acasă şi în lume. Iar poetul, care avea în degetul mic tot universul, respectă plin de înţe­legere această naivă şi atât de înduioşătoare reprezentare, aşa cum se apleacă un rege când intră pe uşa scundă a unei case ţărăneşti.

„Ea aude – plânge. – Parcă/ îi venea să plece-n lume,/ Dusă de pustie gânduri/ Şi de-un dor fără de nume.”

Nu se poate să nu observăm că personajul feminin al lui Emincscu pleacă de acasă nu numai din deznădejde, ci şi alras de ceva nebulos. Este eterna poveste a „zburătorului“, pe care o vom găsi şi în Călin (file din poveste) şi care ilustrează preferinţa poetului pentru o descri­ere delicată, abia sugerată, a ceea ce simte o fată când vine şi pentru ea vremea dragostei.

Poemul, intitulat ca o poveste, Făt-Frumos din tei are, după cum se vede, un story, iar acest story are happy-end. Călărind la întâmplare, în direcţiile imprevizibile stabilite de drumurile şi cărările care se des­făşoară înaintea ei, Blanca îl întâlneşte pe bărbatul care parcă o aştepta ea să o primească în braţele lui.

Dar apropierea dintre cei doi nu se realizează expeditiv, în stilul de azi, ci urmează un ritual al acceptărilor şi refuzurilor, şi el inspirat din cultura ţărănească. Să ne amintim versurile populare „Du-te-ncolo, vino-ncoace,/ lasă-mă şi nu-mi da pace!“. Exact aceasta este formula ludico-erotică pusă în aplicare şi de cuplul eminescian, fata având bi­neînţeles atribuţia simulării refuzurilor.

„Când cu totului răpită/ Se-ndoi spre el din şele,/ El înceată din cântare/ Şi-i grăi cu grai de jele,/ Ş-o cuprinde de călare / Ea se apără c-o mână./ Însă totuşi lui se lasă,/ Simte inima că-i plină.“

Cine crede că este vorba doar de cochetărie feminină se înşală. De fapt, femeia îl supune pe bărbat unei probe, participând astfel la selecţia naturală. Dar trebuie spus totuşi că severa examinatoare îl şi ajută dis­cret pe bărbat ori de câte ori acesta este gata-gata să cadă la examen, tot ceea ce fac oamenii este privit de Emincscu cu o înţelegere superioară şi cu un secret umor, aşa cum privesc maturii joaca unor copii.

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here