Fără cruce nu există înviere şi biruinţă

0
242

cruceRăbdarea necazurilor îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu. La începutul lor, el se roagă lui Dumnezeu ca un străin dar, pe măsura răbdării lor, se apropie de Dumnezeu ca un fiu adevărat. Sfântul Isaac Sirul le şi enumeră pe acestea: “pregetarea, îngreunarea trupului, moleşala mădularelor, trândăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, întunecarea gândurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului… Purtătorul de grijă le rânduieşte pe acestea spre puterea şi trebuinţa celor ce le primesc pe ele”.

Suferinţele, boala şi necazurile, pe care Dumnezeu le îngăduie, sunt un semn că El ne iubeşte şi doreşte să ne îndrepte. Despre drepţi ni se spune că “fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit” (Inţ. Sol. 3, 5-6). De aceea un bătrân îi spunea ucenicului care era bolnav: “fiul meu, nu te întrista din cauza acestei boli, ci-I mulţumeşte lui Dumnezeu, căci ea este ca un foc care îţi va fi de mare folos, dacă tu eşti un creştin de aur”. A mulţumi lui Dumnezeu pentru suferinţele pe care ni le trimite înseamnă a avea o mare evlavie. S-a experimentat faptul că “întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu”.

Mai există un adevăr: sunt unii oameni care-L află pe Dumnezeu numai atunci când suferă. Atunci când s-au prăbuşit toate planurile lor, atunci când îşi dau seama cât de efemere sunt cele pământeşti, nu le rămâne altă şansă decât Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsesc printre lacrimi.

Spuneam la începutul capitolului că omul ce s-a hotărât să ducă o viaţă creştină este supus la multe încercări venite de la diavol, de la lume şi de la firea sa înclinată spre păcat. Este limpede că Dumnezeu, din motive pedagogice, îngăduie aceste încercări. În focul lor omul n-are altă armă decât răbdarea.

A rămas clasic cazul dreptului Iov pe care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul l-a şicanat până la exasperare. Şi el a răbdat. De aceea Sfântul Iacov ni-l dă de exemplu: “Luaţi fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul” (Iacov 4, 10-11).

După ce diavolul a pus la cale risipirea averii lui Iov, pierderea copiilor şi îmbolnăvirea sa trupească, el a rostit un cuvânt de înţelepciune valabil pentru tot omul credincios: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Prin aceste cuvinte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iov a meritat mai mult decât prin toate faptele sale bune.

Diavolul are mare râvnă atunci când se luptă cu un credincios hotărât să facă binele. Aduce asupra lui fel de fel de încercări pentru a-l doborî. În Pateric ni se spune că la un moment dat satana făcea bilanţul activităţii dracilor. “Şi a venit unul din draci şi i s-a închinat. Iar el l-a întrebat, zicând: de unde vii şi ce ai făcut? Răspuns-a dracul şi a zis: iată, în cutare parte am fost şi am ridicat sfadă, război mare şi multă vărsare de sânge am făcut între oameni şi am venit să-ţi spun. Zis-a lui satana: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a dracul: în treizeci de zile. Mâniindu-se a poruncit şi l-a bătut pe el, zicând: numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Apoi a venit un altul, închinându-i-se, iar el l-a întrebat şi pe acela, zicând: de unde ai venit? Răspuns-a: am fost pe mare şi am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulţime de oameni şi s-au înecat toţi şi am venit să-ţi spun. Apoi l-a întrebat, zicând: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a: în douăzeci de zile. Şi a poruncit de l-au bătut şi pe el, zicând: pentru ce numai aşa puţin lucru şi aşa puţină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Iată şi al treilea a venit şi i s-a închinat. Atunci l-a întrebat şi pe el: de unde ai venit? Iar acela a răspuns zicând: în această cetate s-a făcut o nuntă. Şi am pornit sfadă şi război mare între nuntaşi, între mire şi mireasă şi multă vărsare de sânge am făcut şi am venit să-ţi spun. Şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: în câte zile ai făcut aceasta? Şi a zis: în cinci zile. Şi a poruncit ca să-l bată şi pe acela, zicând: pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă şi lucru mi-ai făcut? După aceasta a venit altul şi i s-a închinat. Şi l-a întrebat şi pe acela, zicând: dar tu de unde ai venit? Răspuns-a acela, zicând: eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins şi l-am aruncat în desfrânare. Satana, auzind aceasta, s-a sculat şi l-a sărutat şi luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia”.

Ne putem închipui câtă răbdare a avut bietul om luptându-se cu diavolul patruzeci de ani. Şi, ca acesta, sunt milioane de creştini ispitiţi mereu de diavolul. E nevoie de dârzenie în această luptă. Dracul trebuie respins din primul moment când îţi sugerează un lucru rău, pentru că nu este vorba doar de desfrânare, ci şi de multe altele. Zicea Lucian Blaga, parafrazându-i pe Părinţi, că diavolului nu trebuie să-i faci hatârul să stai de vorbă cu el, pentru că, până la urmă, te bate în dialectică şi te înduplecă.

Răbdare trebuie să aibă creştinul şi când e vorba de şicanele pe care i le fac oamenii. Dacă te hotărăşti a duce o viaţă duhovnicească autentică, va trebui să suporţi răutăţile unora care încep cu banale persiflări şi luări peste picior şi merg până la marginalizare, izolare sau discriminare pe motive religioase. Cuvântul Mântuitorului rămâne valabil şi astăzi: “Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Observăm, şi nu o dată, cum bărbaţii care se lasă de chefuri şi destrăbălări sunt ironizaţi de colegii lor de muncă. Tinerele care-şi păstrează virginitatea până la căsătorie sunt ironizate. Creştinii care postesc sunt socotiţi habotnici. Şi lista ar putea continua.

Răbdare trebuie să avem însă şi cu şicanele pe care ni le face firea noastră păcătoasă. Chiar botezaţi fiind, concupiscenţa îşi spune cuvântul. De fapt concupiscenţa şi este definită ca “o mişcare a apetitului sensibil contra ordinii”. Apetitul nostru, pofta noastră, se mişcă înspre încălcarea rânduielii fireşti lăsată de Dumnezeu. Sfântul Iacov spune că “pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moartea” (Iacov 1, 15). Lupta cu poftele este teribilă, şi pentru a birui avem nevoie de multă răbdare, pentru că “trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5, 17).

Am amintit însă, mai înainte, că suferinţele şi încercările le îngăduie şi Dumnezeu, fie pentru a ne fortifica duhovniceşte, fie pentru a ne întoarce de pe o cale greşită la adevăr. Fără cruce nu există înviere şi biruinţă. Ori, în încercări, avem nevoie de multă răbdare. Un bătrân al Pate-ricului spune: “stejarul de nu va fi clătinat de vânturi nici nu va creşte, nici rădăcină nu va slobozi. Aşa şi creştinul: de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş a lui Hristos”.

Chemarea pe care ne-o face Mântuitorul este cunoscută: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34). Crucea trebuie să o purtăm cu răbdare şi fără să cârtim. Chemarea lui Hristos nu-i un sfat, ci-i o poftire insistentă, iar mântuirea atârnă de urmarea ei. “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Crucea aceasta constă din boală, sărăcie, neînţelegeri acasă, probleme la serviciu şi din multe altele.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu răstignit şi înviat. Sfântul Petru, adresându-se creştinilor, le spune: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1Petru 4, 13). Dacă este greu să te bucuri, atunci când suferi, suportă măcar acest lucru cu răbdare şi resemnare.

Din fire noi oamenii suntem fiinţe slabe şi neputincioase. Dar, întăriţi de harul lui Dumnezeu, devenim tari şi dârji. De aceea şi spunem în rugăciunea de la acatistul Sfintei Cruci, după ce am constatat că fără cruce nu se ajunge în cer, lucrul următor: “Înmulţeşte-mi Doamne osteneli-le, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti şi răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate câte mi s-ar întâmpla”.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here