“Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând” – Sfântul Ioan Gură de Aur

0
281
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

gandEden

Adam e în limba ebraică. Numele Adam nu-i un nume elinesc. Dar dacă-l traducem în elineşte, atunci nu înseamnă altceva decât: „făcut din pământ”. Iar cuvântul Eden înseamnă pământ virgin. Aşa era pământul acela în care Dumnezeu sădise raiul: „A sădit Dumnezeu raiul în Eden, către răsărit”, ca să cunoşti că raiul n-a fost lucrul mâinilor omeneşti. Pământul era virgin, nu intrase plugul în el, nu se deschisese în brazde şi a odrăslit numai la poruncă pomii aceia, fără să cunoască mâinile plugarului. De asta l-a numit Eden, pentru că era pământ virgin. Pământul acesta virgin a fost o închipuire a slăvitei Fecioare. După cum acest pământ ne-a odrăslit nouă raiul fără să primească seminţe în el, tot aşa şi Fecioara ne-a odrăslit pe Hristos, fără să primească sămânţă de bărbat. Când dar te va întreba iudeul: „Cum a născut Fecioara?”, întreabă-l şi tu: „Cum a născut pământul cel virgin acei minunaţi pomi? Că pământ virgin se traduce Eden în limba evreiască! Iar dacă cineva nu crede, să întrebe pe cei ce cunosc limba evreiască şi vor vedea că aceasta-i tălmăcirea cuvântului Eden. Vreau să vă duc în rătăcire pentru că nu ştiţi evreieşte şi străduiesc să vă fac să biruiţi. Vă tălmăcesc totul cu mare greu ca şi cum ar fi de faƫă însişi duşmanii noştri. Aşadar, pentru că omul a fost făcut din Eden, adică din pământul cel virgin, a fost numit Adam, fel cu mama lui. Aşa fac şi oamenii: adesea dau copiilor născuţi numele mamelor lor. Tot aşa şi Dumnezeu: l-a numit pe omul făcut din pământ cu numele mamei. Aceea Eden, acesta Adam. [32, II]

Educaţie

Şi ca să nu credeţi că gândesc aceste lucruri aşa, de dragul gândului, voi dovedi cu fapte grozăvia acestui păcat, ca să ştiţi că, dacă toate faptele noastre ar fi bine rânduite cu privire la sufletul nostru, însă nu ne vom îngriji de mântuirea copiilor, vom fi pedepsiţi cu pedeapsa cea mai mare. [5, 3]

Dumnezeu porunceşte deci părinţilor să ducă pe copiii lor, prin toate mijloacele, la cunoaşterea lui Dumnezeu, cinstindu-i pe copiii buni şi pedepsindu-i pe cei răi. Dumnezeu apoi porunceşte şi copiilor cum trebuie să se poarte cu părinţii. Scopul acestor porunci este tot acela de a face pe părinţi să-şi iubească şi mai mult copiii. [5, 4]

Să facem totul spre a lăsa copiilor noştri bogăţia credinţei, singura bogăţie care dăinuieşte, care călătoreşte necontenit cu ei, care poate să le folosească foarte mult nu numai aici, ci si dincolo. [5,21]

Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri.

V-am  mai spus şi altădată că răul nu poate fi îndreptat din pricină că niciun om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbeşte despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăţia sufletească, nimeni nu-i învaţă să dispreţuiască averile şi măririle, nimeni nu le vorbeşte despre poruncile vestite în Scripturi. [57, 17]

Ȋn vremea noastră, fiecare părinte îşi dă toată silinţa să-i înstruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cât de puţin să educe sufletul lor. [57, 18]

Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi. [57,20]

Pune deci numaidecât copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori prin cuvinte de mustrare; deşteaptă-i uneori ambiţia prin cuvinte măgulitoare de a fi mai bun decât alţii, alteori făgăduieşte-i răsplată pentru o purtare bună. Nu-l bate mereu şi fără socoteală, ca să nu-l obişnuieşti să fie crescut prin bătaie. Dacă se va obişnui să fie educat numai prin bătaie, va învăţa să dispreţuiască bătaia. Iar dacă a învăţat să dispreţuiască bătaia, ai stricat totul. Dimpotrivă, să se teamă de bătaie, dar să n-o primească. Să fie mişcat biciul, dar să nu cadă pe spatele copilului. Ameninţările să nu meargă până la faptă. Dar să nu creadă că se reduc numai la ameninţări cuvintele tale. Ameninţarea atunci este bună, când este crezut că se va traduce la faptă. Căci dacă cel ce a greşit îţi află gândul, va dispreţui şi ameninţarea, şi bătaia. Dimpotrivă, să se aştepte să fie pedepsit, dar să nu-l pedepseşti, ca să nu se stingă teama de pedeapsă ci teama să rămână ca un foc plin de putere, ce arde de peste tot toţi spinii, sau ca o cazma ascuţită, ce sapă pâna în adânc. Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii blând. Firea omenească are nevoie şi de blândeţe. [57, 30]

Să nu mi se spună că mulţi oameni au avut mai puţină grijă de copiii lor decât Eli, şi totuşi n-au primit pedeapsa lui Eli. Asta nu-i adevărat! Din pricina acestui păcat mulţi oameni au suferit adeseori pedepse mai cumplite chiar decât pedeapsa lui Eli. De unde vine moartea copiilor înainte de vreme? De unde bolile cumplite şi fără de sfârşit şi peste noi, şi peste copiii noştri? De unde pagubele, de unde accidentele, de unde neajunsurile, de unde nenumăratele nenorociri? De acolo că nu avem nici o grijă de copiii noştri când sunt răi. Spusele mele nu sunt o simplă presupunere. Ȋntâmplarea bătrânului Eli este îndestulătoare să ne convingă. Dar vă voi mai cita şi cuvintele unui bărbat înţelept. Vorbind despre copii, spune aşa: „Nu te bucura de fiii necredincioşi; dacă nu au frică de Dumnezeu, să nu ai încredere în viaţa lor”. [5, 3]

Nu spun asta ca să fiţi foarte aspri cu copiii voştri, ci ca să nu ajungeţi să nu vă mai ia în seamă. Dacă femeia trebuie să se teamă de bărbat, apoi cu mult mai mult fiul de tată. Nu-mi spune mie că e cu neputinţă să supui tinereţea. Dacă Pavel cere unei văduve să aibă grijă de creşterea copiilor, apoi cu mult mai mult bărbaţilor. Dacă ar fi fost cu neputinţă, n-ar fi poruncit-o. Trândăvia noastră e de vină dacă ajung nişte răi copiii noştri; pentru că nu le sădim dintru început, din fragedă vârstă, credinţa în suflet. Ne străduim să înveţe toată ştiinţa profană, să slujească în armată; şi pentru aceasta cheltuim bani, ne rugăm de prieteni, umblăm la unul şi la altul; dar ca să ajungă slăvit în faţa împăratului îngerilor nu spunem un cuvânt! Îl lăsăm ducă des la teatru, dar nu-l silim niciodată să vină la biserică. De vine o dată sau de două ori copilul la biserică, apoi vine aici de mântuială, la întâmplare şi în zadar, ca să se distreze.

N-ar trebui să fie aşa, ci, după cum le cerem socoteală de lecţii când îi trimitem la şcoală, tot aşa şi când îi trimitem la biserică, sau mai bine zis, când îi ducem la biserică. [47, 10]

Educaţie financiară

Meşteşugarul de orice fel, ca ciubotarul, curelarul, alămarul sau orice alt meseriaş, când vinde ceva din cele făcute de dânsul, să facă începutul cu Dumnezeu, să pună în cutie o mică parte din ceea ce a luat din vânzarea făcută şi să dea şi lui Dumnezeu din acea parte mică. [49, XLIII]

Acestea le zic nu legiuind şi nici împiedicând a da şi mai mult, ci cerând ca în cutia de mile să nu puneţi mai puţin de a zecea parte, şi nu numai vânzând, ci şi cumpărând. Această rânduială s-o păzească şi cei ce au ţãrini, în ceea ce priveşte veniturile ce le trag de acolo, şi în sfârşit toţi cei ce adună venituri drepte. Căci către cei ce cer camătă la bani eu nu fac nici o vorbă şi nici către ostaşii care clatină pe alţii şi se ocupă cu nenorociri străine, fiindcă Dumnezeu nu voieşte a primi nimic din asemenea bani – ci eu spun acestea numai către cei ce adună averile prin osteneli drepte. [49, XLIII]

După cum cel care ştie să câştige, câştigă de oriunde, tot aşa cel ce nu ştie, chiar de-ar găsi o comoară, pleacă tot cu mâna goală. [28, 4]

Căci, de pildă, lăcomia este un aluat vechi şi, oriunde ar cădea, în orice casă ar intra, o face necurată. Chiar de ai stăpâni ceva cât de mic prin nedreptate, întreaga avere ţi-ai dospit-o acel puţin aluat. Pentru aceea, de multe ori, cele puţine băgate rău scot pe cele multe câştigate bine. Nimic nu este mai putregăios ca lăcomia. [49, XV]

Elin

Nu atât de mult se ruşinează elinii când sunt biruiţi prin cei înţelepţi, ci atunci îşi acoperă faţa de ruşine când văd filosofând pe meşteşugar şi pe cel din piaţă mai mult decât dânşii. [49, V]

Eretic, erezie

Să audă şi anomeenii cum se mânie Dumnezeu pe cel care îl iscodeşte! Iar dacă acela a fost pedepsit pentru că nu s-a încrezut în naşterea pământească, cum vei scăpa de pedeapsă tu, cel care faci din naşterea de sus cea nepătrunsă un obiect al iscodirilor tale? Răspunde-mi! Acela nu a afirmat nimic, a voit numai să priceapă şi n-a găsit iertare. Iar tu, care afirmi răspicat că deţii cunoaşterea celor pe care nimeni nu le poate contempla sau înţelege (akatalepta), ce scuză vei avea? Va exista pedeapsă pe care să n-o atragi împotriva ta? [9, II]

Aşa că ei, fără să-i cunoască pe îngeri şi nici măcar propriile lor suflete, pretind în schimb că îl cunosc cu precizie pe Domnul şi creatorul tuturor lucrurilor. Cum ar putea, aşadar, să existe o mai mare rătăcire a minţii decât aceasta? [9, V]

Dar ca să închidem şi gura maniheilor, să aducem mãrturie din Noul Testament, pentru că ei nu pun preţ pe Vechiul Testament, dar, mai bine spus, nici pe Noul. Prin aceasta îi atacă vrednicia de credinţă. Că sunt dovadă a adevărului celor cuprinse în Noul Testament prorociile profeţilor din Vechiul Testament, pe care, tâgăduindu-le, maniheii nu-şi dau seama că necinstesc pe Apostoli mai mult decât pe profeţi. Acesta este cel dintâi chip prin care insultă Noul Testament. Al doilea chip e acela că scot din el cea mai mare parte. Dar puterea textelor pe care le-au mai lăsat în Noul Testament este atât de mare, încât chiar aceste texte scot la iveală răutatea maniheilor. Părţile tăiate strigă, căutând armonia cu celelalte părţi. [43, 4]

Exemplu personal

Dacă noi alungăm răutatea şi în locul ei introducem virtutea, prin aceasta vom învăţa şi pe alţii lămurit că răul nu din natură este rău; iar celor ce întreabă de unde provine răul le vom putea cu uşurinţă închide gura nu numai cu vorbe, ci şi cu fapte, deoarece, împărtăşindu-ne de aceeaşi natură ca şi ei, noi totuşi ne-am izbăvit de răutatea lor. [48, 12]

Faptă

Dumnezeu nu Se uită numai la sfârşitul lucrurilor, ci şi la gândul cu care facem un lucru. Aşa obişnuieşte Dumnezeu să hotărască răsplata! [32, IV]

Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând. [19,2]

Cele grele prin fire ajung uşoare când nu ne gândim la osteneli, ci ne uităm la răsplata ostenelilor. [19, 6]

Nici un folos nu vom avea noi văzând soarele, mâncând şi bând, dacă viaţa noastră nu este însoţită de fapte bune. [48,11]

Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung să fie foarte grele când ne trândăvim; după cum altele, care sunt chiar grele ajung lesnicioase şi uşoare când le facem cu tragere de inimă. Greutatea nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa celor ce fac un lucru sau altul. [19, 6]

Că nu avem nici un folos de învăţături drepte dacă viaţa ne este stricată; după cum n-avem nici un folos de viaţa virtuoasă dacă credinţa nu ne este sănătoasă. Deci, ca să avem un folos desăvârşit, să ne întărim din amândouă părţile, arătând în toate faptele noastre roduri bune; iar împreună cu celelalte fapte, milostenia, despre care v-am vorbit şi mai înainte, pe care să o facem cu multă tragere de inimă şi multă dărnicie. [43, 7]

Fapta şi vieţuirea sunt mai mici decât minunile, dar mai folositoare, cu mai mult câştig; sunt o răsplată a ostenelilor, plată a strădaniei. Şi ca să vezi că fapta este mai folositoare si cu mai mult câştig decât minunea, află că fapta bună, chiar neînsoţită de minuni, duce în cer pe cei ce-o săvârşesc, dar minunea şi semnele, neînsoţite de fapte, n-au puterea să-i ducă pe săvârşitori nici în pridvorul cerului. [29, 3]

Noi trebuie să facem totul pentru Hristos, nu pentru plată, ci pentru El, căci de aceea ne-a ameninţat cu gheena, de aceea ne-a şi făgăduit împărăţia cerurilor, ca El să fie iubit de către noi. De aceea, iubiţilor, să-L iubim după cum se cuvine a-L iubi, căci aceasta este plata cea mare, aceasta este împărăţia si plăcerea, aceasta mulţumirea, slava şi cinstea, aceasta lumina, aceasta fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima, Pe care mintea nu o poate pricepe îndeajuns. [48, 5]

Cele bune, ca şi cele rele, nu sunt naturale (fireşti), ci sunt rezultate numai din voinţă şi intenţie. [48, 19]

După cum hrana întreţine viata noastră şi prin ea trupul nostru este orânduit, tot aşa şi dacă vom avea fapte bune, vom avea cu noi pe Duhul Sfânt; i când avem cu noi pe Duhul Sfânt , vom avea şi fapte bune. Şi din contra: dacă nu avem fapte bune, Duhul Sfânt pleacă de la noi, iar dacă rămânem pustii de Duhul Sfânt, atunci şi în fapte vom şchiopăta.  [48,28]

Maxime patristice, Sfântul Ioan Gură de Aur, protosinghel Teodosie Paraschiv

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here