O vulpe, care căzuse într-un puț, stătea acolo vrând nevrând. Un țap, mânat de sete, veni la același puț. Văzând-o pe vulpe, el o întrebă dacă apa era bună. Bucurându-se de această împrejurare, vulpea începu să laude peste măsură apa, spunându-i că era minunată și-l îndeamnă să coboare acolo el însuși.
Fără să se gândească prea mult, țapul a corobât în puț din dorința de a-și ostoi setea, iar apoi, după ce-și potosise cumva setea, cercetă împreună cu vulpea cum ar face să iasă de acolo. Luând atunci cuvântul, vulpea îi spuse:
„Văd un mijloc folositor, numai dacă dorești salvarea noastră comună: proptește-și picioarele tale dinainte pe zid și țineți coarnele drept, pentru ca eu, ieșind afară, să te scot din apă.”
El se supuse fără zăbavă sfatului dat de vulpe. Iar aceasta, cătărându-se pe picioarele, pe umerii și pe coarnele țapului, s-a văzut la gura puțului, și odată sus – pe aici ți-e drumul!
Când țapul o mustră fiindcă nesocotea învoiala pe care o făcuseră, vulpea întorcându-se spre el, îi spuse:
“O, prietene, de ai fi avut atâta deșteptăciune cât păr ai în barbă, n-ai fi coborât în puț, mai înainte de a fi cugetat la vreun mijloc de întoarcere.”
Morala: Tot astfel oamenii înțelepți nu trebuie să înceapă vreo acțiune, fără să cugete mai înainte la rosturile ei.
Esop, Fabule
Jurnal Spiritual
Mai multe fabule puteţi citi aici
