Nu-i bine când pânzariul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de țesut.
Și e desigur totdeauna,
Că cine multe întreprinde
Nu scoate-n capăt nici pe una,
Ba încă râsul lumei adese își aprinde!
O știuca prea colțată, jaluză, de soi rău,
Văzând odinioară
Motanul de la moară
Cum șoaricii vânează… căzu la el mereu
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
-Dar spune-mi: cunoști oare
Tu astă vânătoare?
O întrebă motanul. – Nu-i lucru minunat-
Răspunse mândra știucă – de-a prinde șoricei,
Când prindem costrășei!
-Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua seama
Aproape de lăptoc,
Iar eu – zise motanul – mă duc să păzesc vama
Pe lângă poloboc.
Toți șoarecii din moară
Aicea auu să vie; vânează-i și-i omoară.
Noroc! Noroc!
Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă
Și foarte-n grabă,
Mulțime de șoricărit
El a vânat, a omorât.
Apoi și la tovarăș a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda știucă, ciuntată fără coadă,
Pe care șoriceii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pânˈ la baltă.
Motanul, credincios,
A tras-o, dar îi zise: – Vecină! De-altă dată
Păzește-ți rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poți
În capete să scoți
Și nu-ți mai vârî botul unde nu-ți fierbe oala.
Fabule, Al. Donici
Jurnal Spiritual
Mai multe articole fabule puteţi citi aici
