Un lup odată a intrat,
De frică, nu de voie bună
Scăpând viața, la un sat.
El să gonea din urmă
De către vânători cu pușce înarmați
Și câinii întărâtați;
Iar un așa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmașul meu.
În deznădăjduire,
Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Și, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: – Frățioare!
Tu nu știi undeva aici a mea scăpare?
-Ba știu – răspunse el – aleargă la Trifan,
Că este foarte blând și milostiv țăran.
-Oh! Nu pot, către dânsuˈs tare vinovat,
Că astă-iarnă lui vițica i-am mâncat.
-Apoi dă fuga la Arvinti,
El este un țăran și vrednic și cuminti.
-Cu dânsul iarși sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
-Așadar, ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun și primitor român.
-Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu niște miei i-am fost făcut necaz.
-Apoi, dar, cumetre, nu-i bine.
Și ce nădejde ai aicea pentru tine,
Când tu cu toții ești stricat
Și numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!
Fabule, Al. Donici
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste fabule
