În curtea unui vechi conac,
Trăiau, odată, pe un lac
O lebădă și un Gânsac:
Întâia, hărăzită privirea s-o desfete,
Iar dânsul cu mireasma fripturii să-i îmbete.
În zilele cu soare, în nopțile cu lună,
Mereau pluteau pe apă împreună.
Dar bucătarul casei – o dihanie-
De băutură uneori încins,
În locul Gâștii, Lebăda a prins
și-i și făcea pe loc de petrecanie,
de nu cânta sărmana orătanie
un cântec minunat, cu vrajă stranie.
-“Sunt un neghiob! Își zise smintitul. Mai e vorbă, –
Ar fi păcat să facem din cântăreață ciorbă.
Se cade oare să-i retez gâtlejul
Așa, doar pentru sațiul nemernicului pântec,
Când știu acum că pot să-i dau prilejul
Să și-l păstreze numai pentru cântec?…”
Adeseori, viața la greu impas ne duce.
Dar vorba dulce (spune zicala) mult aduce!
Fabule, La Fontaine
Jurnal Spiritual
