Câinele pe geru tare,
Când ningea, zăpada mare,
Să-ncovrigase cu totul,
Vârându-și sub coadă botul.
Ș-într-a lui tremurătură,
Clănțănându-i dinții-n gură
Zicea: „O, cât e de bine vara!
Că doarme omul afară
Și de nici un frig nu-i pasă,
Fuge de pureci din casă.
Dar acum casa-i e dragă,
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Și pe mine-n vânt mă scoate,
Să-i păzesc din curte toate.
Dar vezi, cap sec și la mine!
C-astă vară fuse bine,
și erau destule oase
Prin curte de mine roase,
N-am strâns să le fac grămadă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Numai cu ce-mi da din masă
Puteam să-mi zidesc o casă,
Că după cum mi să pare
Nu trebuie așa mare;
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Mai să-mpreună cu noada.
Dar lasă, d-acu nainte
Patima mă-nvață minte,
Cum va sosi vara-ndată,
S-apuc să strâng oase goale,
Tot ciolane de rasoale.
Și când le roz, să-mi zic mie:
Mă! Vezi, fă economie,
Nu roade peste măsură,
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Știi că la iarnă îți pasă.
Apoi după ce-mi voi face,
Vine gerul cât îi place.”
Așa câinele sărmanul
Făcându-și, cum am zis, planul
Dacă sosi primăvara,
După aceea și vara, începe oase s-adune,
Merge la un loc le pune,
Nu le roade așa tare,
Le ține supt paza mare,
P-ați câini să le ia nu lasă.
Că-i trebuie să-și facă casă.
După ce-a strâns puțintele,
S-a stins pe lângă ele,
Ș-începu să le privească
Ca s-apuce să zidească.
Dar uitându-se-n lungime,
La toat-a lui întregime?
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Că iarna trecută-mi pare
Nu era frig așa tare,
Cum va fi fost nu țin minte,
Voi vedea d-acu-nainte.”
Ș-această zicând în sine
S-a pus să le roază bine.
Mulți când dau peste nevoie
Să frâng și să încovoaie
Zicând: „De azi înainte,
Astă mă învață minte.”
Apoi răul dacă trece
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gândește,
D-următor nu să ferește.
Fabule, Anton Pann
Jurnal Spiritual
Mai multe fabule puteţi citi aici
