Existenţa orei de religie în şcolile laice

0
107

646x404Existenţa orei de religie în şcolile laice constituie o realitate anormală, fără precedent, necunoscută şi de neînţeles în tradiţia noastră bisericească a epocilor anterioare, fiind rezultatul unor foarte mulţi şi eterogeni factori, străini de tradiţia bisericească autentică. Cel dintâi şi poate cel mai puternic dintre aceşti agenţi este influenţa concepţiei apusene despre cunoaştere în general şi a concepţiei protestante despre cunoaşterea teologică în special, conform cărora până şi cunoaşterea teologică constă în învăţarea pe dinafară a noţiunilor. Cu această concepţie bavarezii au impus în administraţia bisericească a epocii oficiul de cleric predicator; aceştia erau „genul” de clerici care, fără turmă şi fără experienţă pastorală, vizitau bisericile şi, necunoscuţi între necunoscuţi, fără a simţi gustul vieţii bisericeşti, se urcau în amvoane şi se dedau discursurilor retorice care, dacă nu erau de neînţeles şi plicticoase, alcătuiau distracţia celor care nu aveau posibilitatea economică, nici fantezia şi nici dorinţa de a se desfăta cu distracţii mai interesante.

Un al doilea factor care a contribuit la introducerea orei de religie în şcolile publice a fost devierea, în general, a vieţii bisericeşti şi, în special, a vieţii liturgice a Bisericii, care, în loc să constituie noul mod de abordare în Hristos a experienţei umane, a fost transmutată în ceremonie cu caracter magic, fără nici o tendinţă spre îmbisericirea vieţii cotidiene, fără închegarea unei legaturi între membrii comunităţii bisericeşti, nici între aceştia şi cleric. Acesta, în consecinţă, nu mai funcţionează ca părinte duhovnicesc şi ca dascăl al comunităţii, ci ca preot şi oficiant de ceremonii considerate drept mijloace obiective de sfinţire, iar nu noi moduri de viaţă.

Un alt factor care a contribuit la separarea învăţăturii de de viaţa bisericească, căreia învăţătura îi aparţine ca element inseparabil şi substanţial, şi al transmutării acesteia în şcolile laice – care astăzi nu sunt, din mai multe şi diverse motive, şcoli ale vieţii, ci şcoli de înmagazinare de cunoştinţe raţionale într-un mod pur cerebral şi cu ajutorul metodelor învăţării pe dinafară -, a fost dominaţia în interiorul vieţii noastre bisericeşti a concepţiei puritane protestante, conform căreia oferta făcută de cleric membrilor comunităţii bisericeşti nu este un produs al harului, ci se identifică cu valoarea şi virtuţile personale, în virtutea acestei concepţii, realizarea unei desăvârşiri personale vrednică de a fi retribuită este indispensabilă funcţionării clericului. Astfel, unii dintre aceia care au „chemare” pentru această slujire, care de multe ori nu au un mobil subconştient sănătos şi care nu au atins această desăvârşire prin intermediul amputării învăţăturii bisericeşti de viaţa bisericească şi prin academicizarea ei, găsesc o soluţie pentru ieşirea lor din impas chiar în impasul lor, şi, în acelaşi timp, îşi află o meserie comodă, pe măsura structurii lor sufleteşti. În cele din urmă, în mod sigur a contribuit la această stare de fapt ambiţia generală a grecului contemporan de a-şi rezolva problema câştigului unei pâini prin intermediul unui post retribuit de la buget.

Ora de religie subminează totuşi într-un mod fără precedent viaţa bisericească, şi asta din doua motive: primul, pentru că dă copilului şi adolescentului impresia că chemarea şi cuvântul lui Hristos şi al Bisericii adresate omului reprezintă doar vorbe. Că Hristos şi Biserica nu oferă iubire, ci definiţii ale iubirii. Probabil că această impresie va rămâne neschimbată şi pentru următoarele etape ale vieţii copilului şi adolescentului. În al doilea rând, ora de religie subminează viaţa bisericească deoarece, din cauza naturii ei academice, nu-l răsplăteşte pe copil pentru că trăieşte o viaţă bisericească, ci pentru că a învăţat pe dinafară şi a înmagazinat definiţia raţională a vieţii bisericeşti. Nu-l premiază când îşi manifestă dragostea, ci atunci când repetă cu ajutorul cuvintelor definiţia exactă a iubirii.

De aceea nu este deloc ciudat că „teologul”, conform regulii care are puţine excepţii, adesea a câştigat în şcolile laice şi în special în instituţiile publice rolul purtătorului de cuvânt. Căci „teologul” nu se face de râs doar atunci când prezintă trăirea drept cugetare, ci, în acelaşi timp, îl înfurie pe elev, pentru că face literatură – şi de obicei literatură ieftină – pe seama celei mai necesare nevoi intime a lui.

Cât despre acei puţini „teologi” geniali, care fac literatură pe marginea acestei critice necesitaţi a elevului, într-un mod fermecător, această harismă îi fereşte de ridicol numai pe ei înşişi, în timp ce elevului îi măreşte încă şi mai mult suferinţa, pentru că îi prezintă mult mai atrăgător şi mai deplin ceea ce nu-i va oferi niciodată.  Însă, cu toate acestea, nici un guvern şi niciun politician nu concep desfiinţarea orei de religie, şi aceasta se întâmplă deoarece o astfel de acţiune se va ciocni de atât de multe interese corporative şi de un astfel de fanatism ideologic, încât va avea un cost politic uriaş, pe care nici un politician nu are vreun motiv să-l plătească, cu scopul de a împiedica subminarea vieţii bisericeşti. Dar toate acestea sunt cunoscute de către academicienii dascăli de teologie şi ar trebui ca această cunoaştere să le intensifice atât de mult senzaţia că sunt inutili, încât să caute argumente care să le asigure recunoaşterea. Numai astfel se explică încercarea lor disperată de a convinge că sunt oameni de ştiinţă, care practică o munca şi consideră ca mostre de ştiinţificitate notele de subsol, trimiterile şi cataloagele bibliografice.

Or trimiterea la un text nu se constituie în mod necesar ca demonstraţie în nici un fel, şi mai ales ca demonstraţie ştiinţifică, şi până şi cei mai ignoranţi cunosc foarte bine cât de uşor şi cât de hilar este acest joc al citării şi al cataloagelor bibliografice. Însă, dincolo de toate acestea, modul în care dascălii academici de teologie folosesc termenul de ştiinţă şi pe cel de om de ştiinţă pare să fie lipsit cu totul de seriozitate. În mai vechea tradiţie, bisericească sau a ştiinţei dinafară (lumească), termenul de ştiinţă semnifică o cunoaştere profundă şi de substanţă. „Acesta este Dumnezeul nostru… aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o luj Iacob sluga Sa, şi lui Israel cel iubit de Dânsul” (Baruh 3, 37). „Toată ştiinţa sufletească adunând şi împreună cu Dumnezeiescul Duh cercetând, cerescul şi augustul simbol de credinţă venerabilii Părinţi l-au gravat, scriindu-l dumnezeieşte” (Podobia Sfinţilor Părinţi).

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here