„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă. Iar el, ridicându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Lui şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul: <<Din Egipt am chemat pe Fiul Meu>>. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Proorocul: <<Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt>>. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând porunca în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema”. (Mt. 2, 13-23)
Suntem martorii naşterii Fiului lui Dumnezeu şi totodată ar trebui să ne închinăm Pruncului cu acelaşi sentiment de nerăbdare cu care aşteptăm şi naşterea copilului nostru. Nu pot descrie bucuria părintelui când îşi ia copilul său pentru prima oară în braţe, sau cum îi tresăltă inima la primă privire a copilului său – şi sunt unii dintre noi care au trăit aceste sentimente de mai multe ori! – dar îngăduiţi-mi doar să întreb: Ne-am bucurat la fel de mult şi de Naşterea Mântuitorului?
În Icoana Naşterii, în colţul din stânga jos, este înfăţişat Sfântul Iosif stând pe gânduri şi având în faţa lui un bătrân cu toiag în mână. În Sfânta Tradiţie se spune că prin aceasta este reprezentată ispita necuratului: îndoială cu care îi tulbura bucuria spunându-i că: „aşa cum nu este posibil ca aceasta lemn uscat să rodească, tot aşa este imposibil ca o fecioară să nască!”.
Din câte se pare, cu această ispită continua să întunece judecata multora dintre noi, căci sunt mulţi care se poticnesc în „logică”. Credinţa nu-i logică, este adevăr! Credinţa nu o poţi explica, dar o poţi mărturisi! Credinţa izvorăşte din adâncul omului ca o mărturie unică şi personală, este puterea care dă viaţă, care te ajută să treci prin încercări, care te face mai bun, care te ajută să înţelegi taina vieţii, care îţi descoperă prezenţa lui Dumnezeu, care te face părtaş Raiului.
Cred şi mărturisesc că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său şi lucrarea Duhului Sfânt, încearcă prin toate mijloacele să ne alunge îndoială şi să trăim în lumină! Acum putem spune: „Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită Lui toate lucrurile se pot vedea” (C. S. Lewis).
Tuturor este vestită această Naştere! Cu toţii putem fi martorii acestei minuni unice în creaţie. Nicio erezie nu a fost atât de îndrăzneaţă încât să spună că Dumnezeu s-a făcut om! Dar acum nu este vorba de o născocire omenească, aici avem revelaţie dumnezeiască: omul a fost creat după chipul şi asemănarea Lui, acum suntem re-creați; fusesem aduşi la viaţă, de fapt suntem re-adusi la viaţă; dar de această dată la viaţa adevărată, căci suntem eliberaţi din robia păcatului (cf. Rom. 7,23) şi fiind împăcaţi cu Dumnezeu (cf. Rom. 5, 10) putem învinge ispita diavolului. Deoarece acum cunoaştem şi Binele, şi răul.
Rămânem în comuniune permanentă cu Tatăl Ceresc, căci totul se sfinţeşte prin prezenta Fiului Său „care a unit firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, facandu-o firea Lui Însuşi, că ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu”, după cum spunea Sf. Ioan Damaschin.
Cu toate că trăim sub semnul întrebării, mai bine zis – al îndoielii, ne îndoim de cele mântuitoare şi nu de cele pierzătoare! Credinţa a fost din totdeauna impulsul ce dă naştere faptelor corespunzătoare ei. Spre exemplu: Irod nu s-a îndoit de naşterea lui Iisus după ce i-a fost confirmată de către arhiereii şi cărturarii poporului (cf. Mat. 2, 4), dar porunceşte să fie ucişi toţi pruncii sub doi ani!…
În prima Duminică după Naşterea Domnului Biserica ne aduce aminte de fugă în Egipt a lui Iisus. Oare întâmplător?… Încă de la începutul prezenţei Lui pe acest pământ nu a avut parte de acceptare, nici măcar de îngăduinţă. Până în ultima clipă I-au stat împotriva învăţaţii şi conducătorii poporului, până în ultima clipă a trebuit să dea socoteală pentru vindecări, pentru învăţătură, pentru că este Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume „pentru noi oamenii şi a noastră mântuire”.
Irod porunceşte uciderea pruncilor, iar numărul lor ajunge la 14.000… şi încă o profeţie este împlinită: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii…”. Fără nicio îndoială este o cruzime cu greu de acceptat! Şi mulţi gândesc: „cum de a îngăduit Dumnezeu aşa ceva?”… Nu ştiu cum ar fi putut Domnul să salveze aceşti copii, dar ştiu că aceştia au ajuns Sfinţi! 14.000 de prunci, 14.000 de glasuri îngereşti ce se roagă pentru noi! Dacă conducătorii acestei lumi strâng armate pentru a nimici pe inamicii lor, iată că Dumnezeu strânge „armate” de Sfinţi pentru a ajuta pe poporul Său.
Nu ştiu dacă istoria se repetă său continuă, nu ştiu dacă noi într-adevăr realizăm marea Taină Dumnezeiască la care suntem părtaşi. Dar ştiu că Pruncul este începutul mântuirii noastre, copilul este chipul nevinovăţiei şi al iubirii, iar eu pot să învăţ cel puţin trei lucruri de la un copil: cum să văd frumuseţea în orice, cum să iubesc curat îmbrăţişând pe toţi şi cum să mă bucur din nimic.
Şi închei cu un cuvânt plin de înţelepciunea simplă şi curată cu care ne dau sfaturi copiii. Spunea un copil de zece ani: „Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele ca nici n-ai unde să stai…”. Iisus nu vrea să locuiască în case, ci aşteaptă să-I faci loc în inima ta…
Arhim. Siluan Vişan
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
