Atunci când clericul îşi identifică slujirea cu cele exterioare, recurge la credinţă mai curând pentru a scăpa de conflicte decât pentru a le rezolva. In loc să se folosească de învăţătura lui Hristos pentru a-şi evalua starea lăuntrică, o face cu scopul de a-şi susţine imaginea din afară, adică propriul sistem „profesional” de apărare. întrucât convingerile sale religioase ajung să constituie o apărare în faţa conflictelor lui interioare, îşi canalizează energia în această direcţie. Faptul ci cea mai bună apărare este atacul îl va face să guste cu intensitate ispita de a-i ataca pe cei care nu şi-ai însuşit legalismul său. Cu cât ajunge să-i considere ceilalţi mai „înşelaţi”, cu atât mai mult se consideri pe sine drept, căci cu cât ceilalţi îi par mai „înşelaţi”, cu atât el se arată a fi mai corect. Astfel, dezamăgire; lui lăuntrică este proiectată asupra acestui conflict exterior, în care ceea ce este corect sau greşit, bi sau rău, adevăr sau înşelăciune, se împletesc într-confruntare care nu face decât să substituie adevăraţi problemă.
Când clericul este absorbit de efortul de a-şi păstra neatinse mecanismele (psihologice) de apărare legate de profesia sa, nu are timpul şi ocazia să-şi schiml dispoziţiile interioare precum un laic. Dincolo de presiunea de a juca permanent un anumit rol, se temi să se confrunte cu lipsurile sale interioare. Rezultatele anumitor teste făcute clericilor şi studenţilor teologi, marcat printr-un „d” aplicat la profilul lor, relevă conştientizare slabă a propriei lor depresii, precum şi a sentimentelor de vinovăţie, fiind un indiciu pentru îndoielile profunde ce le au faţă de propi lor persoană, chiar fără a conştientiza acest lucru. Este posibil ca ei să aibă încredere în capacităţillor retorice, didactice sau administrative, pe care vor să se fundamenteze slujirea lor, de îndrumător credinţei, însă toate acestea nu constituie o împlinire pentru lumea lor interioară. Părerea de sine poate constitui în acest caz o mare ameninţare, întrucât o confruntare directă cu ea poate duce la zdruncinarea echilibrului interior, menţinut prin tot felul de artificii exterioare. Putem avea de a face aici cu un sentiment de vinovăţie greu de dus sau chiar de disperare.
Tirania imperativului trebuie despre care vorbeşte Karen Horney, este posibil să fie pentru cleric şi mai de nebiruit decât pentru laic, cel dintâi putând avea sentimentul că ceilalţi nu-i îngăduie şi lui oscilaţiile ce caracterizează de regulă viaţa duhovnicească.
Spre deosebire de creşterea din ordinea naturală, în esenţă o mişcare constantă, caracterizată de un vector urcător, creşterea duhovnicească urmează un traseu presărat cu căderi şi ridicări, căderile constituind pricini dureroase pentru ridicările şi mai mari din viitor. Dacă clericul simte că reculul său duhovnicesc este foarte ameninţător pentru rolul său de îndrumător în credinţă, cum mai este posibilă ridicarea sa? Dacă nu poate răbda căderea, cum va putea înainta duhovniceşte? Iar dacă va ajunge să-şi spună sieşi „pace, pace” când în realitate se află în război, acelaşi lucru îl va face inevitabil şi cu ceilalţi. Cât timp această problemă, legată de preţuirea de sine, nu diferă la cleric faţă de laic, cel din urmă poat ajunge în situaţia de a-l încuraja pe preot să conţinu pe aceeaşi linie de optimism neautentic. Acesta est un mod de a ne susţine unii pe alţii în conservare apărărilor noastre interioare, păzindu-ne reciproc ace echilibru nevrotic interior atât de fragil.
Unii clerici, desigur foarte puţini, încearcă să ias din această situaţie ce a condus la un cumplit impa şi blocaj în viaţa noastră bisericească, demontân imagine clasică de preot ce trebuie să pară orice fi „evlavios” – imagine necinstită, nesănătoasă şi neziditoare – hotărâţi să nu mai pozeze în ceea ce nu sunt, ci să fie cât mai autentici, având certitudine că orice adevăr urât este mai bun decât o minciună frumoasă.
Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros
Jurnal Spiritual
