Simțul comun cataloghează transplantul de organe drept una dintre cele mai interesante părți ale medicinei.
Știm cu toții că acest procedeu are la bază substituirea unui organ din corpul uman, ale cărui funcții nu mai reușesc să funcționeze la parametri normali (cauza fiind de cele mai multe ori un process pathologic ori traumatisme). De asemenea, atunci când o parte din organismul nostru este grav afectată și reprezintă un real pericol, tehnica modernă a facilitat înlocuirea cu un alt organ sănătos.
Pentru a realiza cu succes operațiunea este necesară existența a două persoane cheie: primitorul (receptorul) și donatorul; cel din urmă poate fi persoană în viață sau o persoană recent decedată.
Conform http://www.agerpres.ro/, „medicina de transplant, ramură specială a medicinei moderne, nu trebuie să găsească doar o metodă prin care se va rezolva transplantul în sine, dar trebuie să prevină și rejectele, să demonstreze compatibilități, să realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient în parte”.
Atunci când tratamentul medicamentos nu mai dă roade, iar pacienții acuză afecțiuni cronice, se poate apela la transplantul de organe, subliniază medicii.
Începutul secolului al XX-lea stă sub semnul primei încercări de transplant de organe din România. Doctorul Florescu din cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultății de Medicină din București este cel de a cărui nume se leagă mai multe transplante experimentale de rinichi.
„Operațiile nu au fost încununate de succes, iar dr. Florescu a considerat că aceasta este urmarea unui unghi de implantare deficitar al vaselor sanguine (rinichii deveneau până la urmă necrotici), motiv pentru care a încercat diferite locuri din organism pentru transplant, în speranța că va găsi unghiul potrivit. Acest lucru nu s-a întâmplat și experimentele au fost abandonate”, se arată tot pe http://www.agerpres.ro/.
Profesorul Eugeniu Proca este cel care a reușit primul transplant al unui organ solid din România la om.
Acesta a fost efectuat în februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viață (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal de la donator decedat. Acesta a fost efectuat la Timișoara de o echipă condusă de prof. dr. Petru Drăgan. Până în decembrie 1989 se efectuează doar transplanturi de rinichi și acestea într-un număr relativ redus.
Născut la 12 ianuarie 1927 în Godeni, județul Argeș, Eugeniu Proca este singurul fiu al familiei. La numai zece ani părăsea casa părintească și pleca în Câmpulung-Muscel. Acolo avea să urmeze gimnaziul și apoi Liceul ”Dinicu Golescu”.
Prin concurs a intrat pe băncile Facultății de Medicină din București (inițial la secția Medicină Militară), pe care a absolvit-o în 1951 ca șef de promoție, cu Diplomă de merit.
După absolvirea facultății, a fost solicitat ca preparator universitar la Medicină Internă la Spitalul Brâncovenesc, în București. Insa, fiindcă își dorea foarte mult să fie chirurg, s-a îndreptat pe singurul post cu specific chirurgical, de la Spitalul din Comănești.
In 1953, Eugeniu Proca a intrat, prin concurs, la Spitalul Panduri din București.
El a devenit astfel elev al prof. dr. Theodor Burghele, cel care i-a influențat hotărâtor cariera. In perioada 1956-1975 activează în cadrul Clinicii Chirurgicale. Ulterior în Clinica de Urologie din Spitalul Panduri. Astfel, parcurge etapele carierei universitare ca asistent, șef de lucrări, conferențiar și, în final, profesor universitar.
Urmează apoi un stagiu de pregătire în chirurgia de transplant renal la Institutul de Urologie din Londra (1963-1964), ca bursier al Consiliului Britanic, apoi un altul la Harvard Medical School, în 1967. După aceste stagii de pregătire la Londra, Edinburg și Boston, a făcut la Spitalul Panduri prima dializă din România, în 1959.
Începând cu 1975, Eugeniu Proca continuă la Spitalul Fundeni activitatea remarcabilă începută la Panduri. Devine șeful Clinicii de Urologie din Spitalul Fundeni, pe care o modernizează. Introduce treptat procedee chirurgicale noi, astfel încât urologia românească este adusă la nivel european. Colaborează cu prof. Gheorghe Goldiș în studiul unor afecțiuni care au constituit priorități în pediatria din țara noastră, între care studiul nefroblastoamelor.
A fost membru titular al Academiei de Știinte Medicale și membru de onoare al Academiei Române.
Pe 7 martie 2004 s-a stins din viață.
Alexandra Gîrbea
Jurnal Spiritual
