Eu v-am ales pe voi din lume

0
224
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

ips-teodosieÎn atmosfera luminoasă şi plină de bucuria învierii Domnului, ne-a învrednicit bunul Dumnezeu să mărturisim adevărul de temelie al credinţei noastre, că „dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”, şi că zadarnice sunt propovăduirea şi credinţa în Hristos fără înviere (I Corinteni 15,13-14). Numai în lumina acestui adevăr al învierii lui Hristos putem înţelege mai bine porunca pe care a lăsat-o Mântuitorul ucenicilor Săi, poruncă pe care o aminteşte şi pericopa evanghelică de astăzi; şi anume, aceea de a se iubi unul pe altul, cu sublinierea: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, gândiţi-vă că M-a urât întâi pe Mine. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea” (Ioan 15, 18-19).

 

Din această subliniere a Mântuitorului înţelegem că voia lui Dumnezeu nu este asemănătoare sau identică în vreun fel cu voia lumii; în timp ce lumea cultivă ura şi vrăjmăşia, Dumnezeu împrăştie peste lume iubirea Sa cea mult prisositoare.

Această punere în contrast are darul de a ne face să înţelegem că libertatea privită după voia lumii nu este una care să ne ducă spre sfinţenie şi bucurie duhovnicească.

Trebuie să o spunem cu amărăciune că libertatea lumii este cea care adeseori ne face să gustăm amărăciunea morţii, în timp ce Biserica lui Hristos -prin mărturisirea adevărului învierii – ne cheamă spre bucurie şi spre nădejdea vieţii celei veşnice. Şi asta pentru că, aşa cum spune O. Clement, „învierea e mesajul libertăţii adevărate”‘, numai moartea face ca iubirile noastre să fie înrobite şi derizorii. Or, a mărturisi învierea lui Hristos înseamnă a conştientiza că trebuie să ne eliberăm de tot ceea ce este derizoriu şi nihilist în viaţa noastră.

N. Fiodorov spune că nu există decât o singură crimă, aceea de a consimţi să mori.

Aşadar, a mărturisi pe Hristos înseamnă a refuza această crimă, a nu consimţi să mori, pentru că întotdeauna murim singuri, spune Homiacov; pe când a trăi în Hristos înseamnă a refuza această singurătate la care ne condamnă moartea, înseamnă a te strădui să fii permanent în comuniune. De fapt, în Hristos cel înviat nu mai consimţim să murim, nu mai consimţim să ucidem sau să ne ucidem; din iubire pentru Cel ce ne-a dăruit viaţa veşnică refuzăm moartea cu care ne ameninţă lumea prin prigoanele pe care adesea le declanşează împotriva celor sfinţi.

Poate că nicăieri nu se poate înţelege mai bine acest adevăr, că învierea lui Hristos este cel mai mare refuz al morţii, ca pe acest zbuciumat pământ dobrogean, unde, în vremea comunismului, cei condamnaţi la muncă silnică – pe motive nu numai religioase – au mărturisit neclintita lor credinţă în înviere.

Unii nu erau prea credincioşi, iar alţii chiar nu credeau deloc, ca Petre Ţuţea.

Însă L-au găsit în închisoare pe Hristos cel înviat, Care le-a schimbat în mod radical viaţa; aşa a fost şi cazul lui Nicolae Steinhardt. Iată cum în acest secol în care amărăciunea morţii a fost intensificată chiar şi dincolo de limita suportabilităţii umane – cum spune Părintele Patriarh Teoctist -, adevărul învierii Domnului a fost verificat de atâtea suflete zbuciumate şi deznădăjduite. E bine să înţelegem acest lucru în profunzimea sa mai ales în aceste zile în care – în contextul postcomunismului şi al secularizării – omul nu se poate elibera decât cu mare greutate de formele totalitare sau comerciale de „autoidolatrizare” prin care voia păcătoasă şi desfrânată a lumii impune un globalizat imperiu al răului, mai ales acolo unde lipsesc iubirea şi credinţa; impune acest imperiu al răului prin erotismul de toate nuanţele, prin patimi mincinoase, prin violenţă şi trivialitate.

Fiinţa umană este o fiinţă a sensului. Dar sens existenţial nu există decât în înviere; omul tuturor epocilor, al tuturor ţinuturilor şi de toate vârstele – spune un teolog contemporan – respinge moartea cu toată fiinţa sa.

Oare nu această realitate o arată toate culturile şi civilizaţiile? Oare nu această sete de nemurire l-a făcut pe om să-şi cultive memoria scrisă şi orală. într-un cuvânt, ce înseamnă nostalgia paradisului decât această flagrantă respingere a morţii, o respingere care nici nu mai are nevoie de vreo dovadă sau de vreo argumentare! încât nu putem decât să fim de acord cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că învierea lui Hristos reprezintă judecata judecăţii şi osânda osândei, pentru că a fost judecată osânda la care a fost supus omul din cauza neascultării; a fost osândit ceea ce părea că va osândi veşnic pe om, adică moartea!

Prin învierea lui Hristos a fost spus ceea ce trebuia să fie spus, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, imboldul tău”, întrucât moartea însăşi „a fost înghiţită de biruinţă” (I Corinteni 15, 55 şi 54).

De fapt, n-a fost biruită numai moartea, ci şi cel care avea „stăpânirea morţii”, adică diavolul (Evrei 2, 14). Această biruinţă priveşte deopotrivă moartea şi pe stăpânul ei, încredinţându-ne încă o dată că tot omul care nu slujeşte pe Dumnezeu cade sub stăpânirea diavolului. Din această judecată nu poate ieşi altă concluzie decât că din punct de vedere spiritual nu există stare de echidistanţă, de indiferenţă sau de ambiguitate. Această ambiguitate este doar o aparenţă, o iluzie; din acest motiv Mântuitorul a spus foarte categoric, chiar de la începutul activităţii Sale de propovăduire:

„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Într-un cuvânt, învierea lui Hristos aduce o clarificare a lucrurilor.

Dacă judecata lumii crede că anumite nuanţări clarifică lucrurile, iată că la Dumnezeu nu au nici o importanţă diferitele nuanţări logice sau verbale, ci angajamentele responsabile şi din toată fiinţa noastră.

De fapt, în aceste angajamente care presupun delimitări categorice ale atitudinilor noastre se vădeşte că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, pentru că „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55). Dar asta nu înseamnă că El mântuieşte pe oameni cu forţa; El stă şi aşteaptă la uşa inimii noastre acceptul nostru, exprimarea dorinţei de a ne mântui. De aceea, jertfa Sa este unora „mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2,16).

Pare paradoxală această situaţie exprimată atât de plastic de Sfântul Apostol Pavel; însă un lucru nu trebuie uitat: Cel care iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristos cel înviat iubeşte şi viaţa de sfinţenie pe care a adus-o lumii Fiul lui Dumnezeu.

De aceea nu poţi iubi pe Dumnezeu fără să-ti arăţi iubirea fată de sfinţii Săi; acesta şi este motivul pentru care – cum ne arată şi pericopa evanghelică de astăzi – Mântuitorul nostru Iisus Hristos este foarte categoric: „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20).

Mai mult decât atât, în pericopa evanghelică de astăzi, se face o referire directă la lucrarea Sfântului Duh în Biserică -înţeleasă ca o comuniune a sfinţilor -, atunci când Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine. încă şi voi mărturisiţi, pentru că sunteţi de la început cu Mine” (Ioan 15, 26).

Dar care era mărturisirea ucenicilor lui Hristos? Ne-o spune Sf. Evanghelist Luca, atunci când relatează alegerea lui Matia: „Să fie martor al învierii Lui” (Fapte 1, 22), adică mărturisirea ucenicilor avea în centrul ei adevărul învierii lui Hristos. Or, iată că acest adevăr al învierii lui Hristos îl va întări Pogorârea Sfântului Duh şi lucrarea Sa în Biserica sfinţilor.

De unde şi concluzia că a nega adevărul învierii lui Hristos este un păcat împotriva Sfântului Duh şi a Bisericii lui Hristos, păcat care – cum spune însuşi Mântuitorul – nu se va ierta: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32).

Şi asta pentru că Duhul Sfânt este – cum am auzit – Duhul Adevărului, iar păcatul împotriva Duhului este de fapt împotriva adevărului; este cultivare a minciunii al cărei tată este diavolul. De fapt înseamnă – luptând împotriva adevărului învierii Domnului – a te face fiu şi slujitor al celui ce este tatăl minciunii: „El dintru început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale -sale, căci este minciună şi tatăl minciunii” – spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 44). A refuza adevărul Învierii lui Hristos înseamnă a „schimba adevărul lui Dumnezeu în minciună” (Romani 1, 25).

Când iei decizia de a refuza să nu crezi învierii lui Hristos este o hotărâre care te priveşte personal, pe când a contesta adevărul învierii lui Hristos este o declarare a atitudinii duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de Duhul Sfânt, Care lucrează în ea spre mântuirea oamenilor; înseamnă pur şi simplu a te declara potrivnic voii lui Dumnezeu, care este sfinţirea tuturor oamenilor (I Tesaloniceni 4, 3).

Şi Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric: Cel ce se arată potrivnic voii lui Dumnezeu nu dispreţuieşte numai pe oameni, ci pe însuşi Dumnezeu Care ne-a dat pe Duhul Său cel Sfânt (I Tesaloniceni 4, 8). Iar Sf. Ioan Evanghelistul se întreba: „Cine este mincinosul dacă nu cel care tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (I Ioan 2, 22).

Iată de ce adevărul învierii lui Hristos trebuie şi pe noi să ne facă a fi mai categorici, asemenea sfinţilor care – ca şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe care îl prăznuim – nu au pregetat să-şi dea viaţa mărturisind adevărul învierii lui Hristos. Asta pentru că lumea în care trăim are tot mai multă nevoie de adevărul învierii lui Hristos, adeseori negat de curentele spiritualiste orientale, de cele oculte sau gnostice, care mai uşor acceptă reîncarnarea decât adevărul despre Înviere.

Negreşit că adevărul învierii lui Hristos nu-i o explicare logică sau omenească a înnoirii luminoase pe care a adus-o lumii Fiul lui Dumnezeu.

Ea este şi rămâne o taină de nepătruns, pe care se centrează întreaga Sfântă Liturghie, întreaga noastră teologie, întreaga trăire creştină; această taină este izvorul biruinţei pe care suntem chemaţi să o câştigăm cu Hristos împotriva morţii şi a iadului. Fără învierea lui Hristos, lumea nu se poate izbăvi de agonia morţii, aşa cum o spune şi Nietzsche – profetul agonizant al morţii lui Dumnezeu, propovăduită de postmodernism.

 

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here