Eu sunt Lumina Lumii

0
1273
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

porumbel1Aceste cuvinte (Eu sunt Lumina Lumii), rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ni le prezintă pericopa evanghelică de astăzi (Ioan 9, 1-38); ele au fost rostite de Fiul lui Dumnezeu cu prilejul vindecării minunate a orbului din naştere. Iată cum ne relatează Sfântul Ioan Evanghelistul acest minunat fapt împlinit de Mântuitorul: După ce Iisus a răspuns întrebării ucenicilor – „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” – că El a venit să facă lucrurile Celui Care L-a trimis, a „scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9,  2 şi 6).

Observăm că practic are loc o creare a ochilor lipsă ai celui orb, întrucât Iisus a plinit locul care era gol al ochilor; n-a pus vreo alifie sau vreun leac tămăduitor, ci pur şi simplu a plinit cu tină ochii orbului.

Prin aceasta arătându-se că El este Cel prin Care „s-au făcut toate” (Ioan 1, 3) câte sunt în cer şi pe pământ; acesta este şi motivul de ce întreaga făptură ascultă de glasul Lui.

Şi spune Sfânta Evanghelie că după ce a mers orbul la scăldătoare Siloanului şi s-a spălat „a venit văzând” (Ioan 9, 7). Trebuie oare să ne mărginim cu înţelegerea numai la lumina trupească sau trebuie să ne gândim şi la cea duhovnicească? Negreşit că este vorba despre amândouă. însă dacă vederea trupească a putut să o constate cei din jur, pe cea duhovnicească ne-o descoperă statornicia sa în convingerea că „tocmai în aceasta stă minunea: că %i nu ştiţi – le spunea el fariseilor – de unde este (Hristos) şi El mi-a deschis ochii… Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 30, 32-33).

A vorbit cu atâta convingere că fariseii chiar l-au ocărât, zicându-i: „Tu eşti ucenic al Aceluia” (Ioan 9, 28).

Nu numai că el nu a negat cu statornica sa convingere că Iisus este de la Dumnezeu şi că lucrarea Sa este dumnezeiască, ci i-a şi îndemnat pe farisei să se facă ucenicii lui Hristos: „Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” (Ioan 9, 27). Vedem că orbul din naştere devenea în urma vindecării sale minunate un fervent propovăduitor al lui Hristos, care – odată cu convingerea sa că un om nu poate face lucrurile pe care El le săvârşeşte – a reuşit să transmită un mesaj pe cât de scurt pe atât de convingător: Credința nu înseamnă doar întrebări sau comentarii, ci o atitudine fermă şi angajantă.

Acest mesaj reiese cu pregnanţă din scurta convorbire pe care a avut-o cu Iisus: „Şi găsindu-l -după ce l-au dat fariseii afară din sinagogă – i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 35-38).

Nu pot să nu afirm că acest moment al discuţiei celui care a fost orb este unul dintre cele mai emoţionante episoade relatate în Sfânta Evanghelie. Dacă Nicolae Steinhardt spunea că dialogul lui Iisus cu femeia canaaneiancă este redarea supleţei inteligente pe care ne-o oferă credinţa în rezolvarea dificultăţilor vieţii noastre şi a celor din jurul nostru, acest dialog al celui ce a fost orb ne încredinţează de adevărul că Dumnezeu aşteaptă din partea noastră întotdeauna o atitudine hotărâtă, fără echivoc. Actualitatea pericopei evanghelice pentru noi cei de astăzi, trăitori într-o perioadă a constetatărilor de tot felul, constă în aceea că ni se prezintă un model concret, o paradigmă a felului în care putem rezolva unele dintre problemele cu care ne confruntăm în aceste zile în care deruta morală şi spirituală tinde că se cronicizeze.

Mai mult ca oricând această derută spirituală ne încredinţează de adevărul că oamenii au nevoie de Hristos – Lumina lumii.

Petre Ţuţea spunea că multele întrebări pe care şi le pun oamenii sunt mărturii ale unei orbiri spirituale în care trăieşte modernitatea. Aşa cum erau şi fariseii, care în două rânduri l-au chemat pe cel ce fusese orb şi l-au întrebat cine şi cum l-a vindecat şi cu toate acestea n-au primit nici un cuvânt despre Iisus, sunt şi oamenii zilelor noastre. Mar mult, chiar l-au jignit pe cel ce fusese orb: „în păcate ţe-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 34) atunci când le-a vorbit de Iisus.
Este aici o mărturie a felului în care privesc lumea cei ce refuză iubirea lui Dumnezeu.

Nu este greu să identificăm în jurul nostru mulţi oameni care se aseamănă cu fariseii din vremea Mântuitorului, chiar dacă unii se declară că sunt credincioşi. Semnul lor distinctiv este dispreţul pe care-l au faţă de cei din jurul lor, fie în numele unui umanism secularizat, fie chiar în numele credinţei în Dumnezeu.

Părintele D. Stăniloae, referindu-se la acest fapt, spune că nu există adevărat umanism fără Dumnezeu, pentru că cel care nu crede în Dumnezeu nu are nici un respect faţă de semenii săi. Şi se întreabă Părintele D. Stăniloae, referindu-se de pildă la umanismul comunist, ce fel de respect putea să cultive cei care au ucis mii de oameni nevinovaţi în închisori şi în lagăre sau la canal.
Actualizând acest adevăr putem şi noi spune: E în slujba unui umanism adevărat neoliberalismul economic prin care se cultivă relaţii „de junglă”, adică de sălbăticie şi de rapt între oameni? Negreşit, că nu. Aşadar, nici totalitarismele ideologice, dar nici liberalismele economice, care – în numele concurentei -dispreţuiesc orice principiu moral nu pot reprezenta adevărate căi de cultivarea unui autentic umanism.

Doar Evanghelia lui Hristos a făcut-o fără să se dezică de două mii de ani, fapt pentru care Hristos rămâne un reper central al istoriei lumii şi al omenirii. Iată că şi prin aceasta putem constata adevărul de netăgăduit al cuvintelor Mântuitorului prin care El Se prezintă ca fiind unica şi neapusa Lumină a lumii.

Evanghelia de astăzi ne încredinţează că predicarea luminii lui Hristos în întunericul acestei lumi presupune un lucru permanent – adică „până este ziuă” (Ioan 9, 4) – dar şi stăruinţă cu statornicie pentru că mulţi sunt cei care încearcă să tăgăduiască adevărul lui Hristos. Aceste aspecte ne fac să înţelegem mai bine faptul că, în măsura în care se simte mai mare nevoie de adevărul lui Hristos, strădania noastră trebuie să cunoască o permanentă progresie ascendentă; nevoia mai mare de adevăr nu face ca lumea să-l accepte de la sine, ci este nevoie ca mărturia asiduă adusă lumii până nu „vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”. Și când întunericul spiritual se așează peste lume lucrarea devine mai dificilă şi nevoia de adevăr se arată a fi mai stringentă.

De fapt, în aceste stări de lucruri este o pedagogie a lui Dumnezeu: când prigoana împotriva credinţei se înteţeşte şi manifestarea tăriei credinţei devine mai evidentă, iar pe măsură ce nevoia de adevăr creşte înseamnă că şi lucrarea de slujire a lui Hristos şi a Bisericii Sale se impune a fi afirmată cu şi mai multă tărie.

Iată cum prigoana credinţei şi nevoia de adevăr ne dau tăria de a sluji lui Hristos cu acea îndrăzneală de care vorbea ucenicilor Săi: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Lupta pentru biruinţa luminii dă credinciosului o îndrăzneală deosebită, pentru că el se ştie susţinut în această luptă de Cel care a venit să biruie întunericul păcatului. Oare nu L-a numit dreptul Simeon pe Iisus că este „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Luca 2, 32)? De fapt, prin lumina lui Hristos oare nu înţelegem de ce credinţa poate să se afirme fără libertate, adică împotriva tuturor constrângerilor – fie politice, economice sau sociale – pe când libertatea nu se poate afirma fără credinţă; acolo unde credinţa este prigonită nu poate fi vorba de o libertate deplină, pentru că fără credinţă, fără adevărul şi lumina lui Hristos nu este libertate în adevăratul sens al cuvântului.

Dar credinţa poate să se manifeste împotriva îngrădirii libertăților civile.

Aşa cum a fost în anii comunismului. De aici înţelegem un adevăr fundamental: Fără credinţă nu există sfinţenie, iar libertate fără sfinţenie nu există, după cum arată Mântuitorul în rugăciunea pe care a rostit-o la Cina cea de Taină: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Negreşit, că aici este vorba de cuvântul lui Hristos, de cuvântul Evangheliei Sale, pe care-l propovăduieşte Biserica noastră. încât putem spune că propovăduirea Bisericii lui Hristos este o permanentă chemare adresată oamenilor de a părăsi patimile şi păcatele care îi înlănţuie, pentru a deveni cu adevărat liberi; mai bine zis, pentru a deveni pe deplin liberi şi a putea dispune de această libertate pentru a dobândi desăvârşirea vieţii celei veşnice.

Atunci de unde vin necazurile lumii, de care vorbeşte Mântuitorul? – iată o întrebare pe care în mod firesc orice om şi-o pune, atunci când aude chemarea Bisericii de a se elibera de stăpânirea păcatelor.

Această întrebare ne îndreaptă cu mintea spre Dumnezeu, ne face ca să-i găsim uşor răspunsul: Dacă libertatea noastră nu slujeşte lui Dumnezeu nu este folositoare nici nouă şi nici celor din jurul nostru, pentru că nu este o libertate constructivă. Libertatea celor păcătoşi duce spre îndurerări şi întristări, pe când cea a sfinţilor duce spre bucurie şi zidire sufletească. De aceea, cum spune Sfântul Dorothei de Gaza, vieţile sfinţilor se-aseamănă cu spiţele unei roţi; cu cât se apropie de butuc, se apropie şi între ele. Adică, sfinţii cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, sunt mai aproape şi între ei. Iată de ce în această libertate a sfinţilor putem vedea că nu ei îşi pricinuiesc necazurile, ci păcatele celor care nu ascultă de Dumnezeu. Iar, în virtutea solidarităţii neamului omenesc, aceste necazuri sunt întâmpinate nu numai de păcătoşi, cât şi de oamenii care se străduiesc să ducă o viaţă sfântă.

Numai că pentru sfinţi, care folosesc libertatea pentru a sluji lui Dumnezeu şi semenilor, necazurile lumii sunt preţ pentru dobândirea mântuirii, iar pentru necredincioşi o dublă’ pierdere care le îngreunează puterea de a înţelege chemarea lui Dumnezeu.

Mai întâi, că necazurile acestei vieţi îi fac să nu înţeleagă nimic din sensurile tainice ale vieţii, apoi pentru că necazurile vieţii nu constituie un preţ cu care cel necredincios să poată să-şi agonisească viaţa cea veşnică, aşa cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul: „De obicei calea cea strâmtă ne place… Starea noastră a fost orânduită astfel încât numai strâmtorarea ne ţine” în adevărata urmare a lui Dumnezeu.
„Îndată ce pornim în lărgime, ne împrăştiem şi pierim. De aceea, domneşte strâmtoarea pe pământ ca fiind cea mai bună condiţie pentru noi. Cugetul apostolului vede în general în strâmtoare şi în situaţiile deosebit de grele dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de noi şi despre cei care se află în strâmtori gândeşte ca despre fiii apropiaţi ai lui Dumnezeu.

Învăţaţii de astăzi nu pătrund sensul acestor cuvinte şi astfel se afundă în bezna întinsă parcă asupra vieţii noastre pământeşti.

De aici vin apăsarea, întristarea, deznădejdea, chinul şi sinuciderea… ”
Iată unde duce lipsirea omului de lumina pe care ne-a adus-o Hristos, lumină care ne face să înţelegem viaţa aceasta ca pe o etapă premergătoare a vieţii veşnice, pentru că de pe pământ se urzeşte începutul vieţii împărăteşti. Necazurile de aici sunt o adevărată perioadă de pregătire a vieţii celei adevărate, care începe după moarte. Putem spune că necazurile şi strâmtorările vieţii au un rol pedagogic; şi anume acela de a nu ne lega inima de cele trecătoare acestei vieţi, cât mai ales de cele nepieritoare, pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.

Încheind, îndemnul meu este acela ca fiecare să caute să privească viaţa aceasta aşa cum au privit-o sfinţii. Adică să încercăm să o privim – cum spune Sfântul Apostol Pavel – ca pe o „ghicitură” a vieţii celei veşnice.

Dacă nu vedem în ea chemarea pe care ne-o adresează Dumnezeu, atunci viaţa noastră se aseamănă cu ceaţa întunecată în care nu răzbeşte nici o strălucire dumnezeiască, nici o speranţă care să ne facă a trece peste toate încercările cu răbdare. Pur şi simplu ea devine – această viaţă – întunericul în care ne-am pierdut şi rătăcim fără să ştim încotro mergem şi fără speranţa de a ajunge la un liman izbăvitor.

Privind la semenii noştri din jur, putem să înţelegem mai bine preţul credinţei; mai bine zis, al luminii călăuzitoare a credinţei, pentru că toţi cei care au avut această lumină au trăit şi trăiesc acea încredere luminoasă.

Oricâte necazuri au avut de întâmpinat, în loc să slăbească în lupta lor, ei s-au întărit şi mai mult. Pe când cei fără de credinţă au fost expuşi deziluziilor şi disperării care i-au făcut mai seci din punct de vedere spiritual, mai izolaţi faţă de semenii lor. Numai şi acest aspect dacă, l-am avea în vedere, ne putem da seama cu uşurinţă că adevărata comoară pe care trebuie să ne străduim a o agonisi este cea a credinţei. Cine a avut şi are această comoară nu a ajuns să fie ruşinat de nici o încercare a lumii, aşa cum o spunem noi înşine atunci când ne rugăm pentru a ni se încununa viaţa noastră „cu sfârşit creştinesc şi neînfruntat”.

Să ne dea şi nouă Bunul Dumnezeu să ne învrednicim a avea – fiecare dintre noi cei care am crezut în Evanghelia Sa – această încununare sfântă a vieţii noastre, dar şi răspunsul cel bun înaintea Dreptului Judecător.

Şi să fim încredinţaţi că nu vom putea avea parte de această încununare a vieţii noastre, dacă nu vom împlini îndemnul Mântuitorului: „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă -prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 35-36).

Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here