Eu și celălalt…

0
124

eu1Fiecare dintre noi am încercat o dată în viață un sentiment de bucurie și înălțare în prezența unuia dintre oameni între care trăim.

Pare că ceva se ridică și ne scoate din poverile singurătății, către o zonă mai plină, mai luminoasă. Prezența unor oameni se manifestă pentru noi ca o schimbare de calitate.

Eu și celălalt suntem existențe proprii. Acțiunile noastre au direcții determinate de felul cum înțelegem legăturile dintre ele. Eu sunt asemănător celuilalt până la a mă regăsi în el și invers. Aceasta, însă, nu anulează deloc diferențele  și nici sensul propriu (sensul spiritual al dragostei de om). A aduce la același numitor toate ființele de dincolo de noi este una din cele mai mari rătăciri ale epocii noastre.

Suntem mai oameni și mai noi înșine cu cât respectăm natura celuilalt, care ne este asemănător și deosebit totodată. Eu și celălalt se depășesc prin apropiere, cunoaștere și prezență activă. Începutul îl aflăm în adâncimile neschimbătoare ale ființei noastre.

Cei mai mulți dintre oameni se simt aproape prin comunitatea lor spațială sau biologică, ceea ce nu-i împiedică să rămâne departe, să rămână străini din punct de vedere spiritual, adică singura cale pe care oamenii se simt cu adevărat aproape.

Oamenii sunt legați printr-o seamă de rețele, unele mai vizibile, altele mai ascunse. Cele ce par a fi mai obișnuite sunt de natură socială; o seamă de reguli și deprinderi de natură colectivă, impuse de forme tradiționale sau statale, dau stabilitate și rânduiesc legăturile dintre oameni.

Conștiința de noi înșine este legată și de conștiința existenței celuilalt.

Coborârea în noi înșine nu înseamnă, cum obișnuit se crede, o coborâre în singurătate și tăcere, ci, dacă nu ne lăsăm invadați de imagini false și de visuri bolnave, mergem către înseși izvoarele lucrurilor, acolo unde tot ce există comun naturii umane își are rădăcini și înțeles.

O lume adevărată, un univers întreg se deschide celui ce se adâncește sincer pe sine.

Această coborâre, care înseamnă și deschidere a eului nostru, nu este totuna cu ceea ce se înțelege prin subiectivism, supus formelor aparente ale lucrurilor; ci calea tainei noastre și a lumii întregi, calea apropierii de permanențe.

A te descoperi pe tine nu înseamnă a ignora pe celălalt, pentru că noi nu putem cuceri zonele pure și adânci ale noastre înșine, fără a lua contact cu celălalt. Mergerea către noi înșine poate dezvălui nu numai taina noastră, ci și a celuilalt, a tuturor.

De aceea, adâncirea eului duce la loc de comuniune. De ce?

Pentru că am dezvăluit fondul comun, universul spiritului cu care avem contact și din care facem parte.

De aici pare că se desprinde acea nevoie  a noastră de a trăi laolaltă și care ia atâtea înfățișări, de la cele mai superficiale, până la cele mai profunde.

Sensul adevărat și profund uman al existenței noastre împreună nu poate fi găsit decât acolo, în ordinea spirituală a lucrurilor, în locul unde diferențele se armonizează printr-un acces în lumea permanențelor, printr-o participare a fiecărei existențe proprii la izvoarele vieții și destinului nostru comun.

Ernest Bernea, Trilogie filosofică

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here