A doua etapă pe calea despătimirii este frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieţii duhovniceşti. Solomon ne spune că “frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7).
Ne reamintim faptul că Sfântul Isaac Sirul vede o înlănţuire logică a virtuţilor. “Cunoştinţa naturală, spune el, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune”.
Sfântul Petru Damaschin este pragmatic şi menţionează că “din frică ne-am hotărât să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, priveghe-rea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţă despre tot gândul, cuvântul şi lucrul, ca prin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atot-ruşinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulându-ne cu cele de faţă…”
Neamul nostru, a cărui spiritualitate a dospit în frământătură creştină, atunci când doreşte să-l caracterizeze pe un om încărcat de virtuţi se foloseşte de sintagma “om cu frică de Dumnezeu”. De fapt însuşi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticălos ne spune că “într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (Luca 18, 2).
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază cu tărie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frâu păcatului şi înmulţeşte virtuţile. Ea îl ajută pe om să rămână pe calea cea dreaptă. “Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea, nu ne supără dragostea de bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este alungată… Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, gemetele pline de părere de rău…”
Dacă atunci când vorbeam de credinţă spuneam că aceasta suferă un proces de creştere şi întărire, acelaşi lucru se întâmplă şi cu frica de Dumnezeu. Are şi ea măsurile ei. În general Părinţii pomenesc, în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu: măsura robilor, măsura simbriaşilor şi măsura fiilor.
Cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur şi simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul dacă nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Şi totuşi e bine dacă, măcar aşa, de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: “este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 5).
A doua măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ şi a moşteni raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin faptele lor.
A treia măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că „în iubire nu este frică, că iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18). Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: “eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica”.
Şi cu toate că, pentru cei ce au ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire, chiar şi pentru aceştia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: “Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmul 33, 9). Aşadar şi sfinţii au frică de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte şi el de o înaintare pe calea fricii de Dumnezeu: “Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi”.
Filozofia marxistă considera credinţa ca un rezultat al fricii omului în faţa stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinţa că există Dumnezeu decurge frica de a nu-L supăra şi de a nu-L determina să te pedepsească cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie să crezi că acel cineva există.
Frica de Dumnezeu ce se naşte din credinţa în El, spune Părintele Dumitru Stăniloae, este o reînviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Totuşi şi în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era şi o frică unită cu încrederea în El.
Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț
Jurnal Spiritual
