Ești cât dăruiești

0
221

Ești cât dăruiești.
Cei goi.

Cei ce trăiesc în darurile pământului au privit întotdeauna sărăcia ca pe o ruşine, înţelesul vieţii lor fiind asigurarea de bogăţii materiale. Tot ceea ce nu se putea preţui în bani, semn desăvârşit al avuţiei, nu era luat în seamă; banul îţi dă dreptate, banul îţi dă putere şi mărire, banul îţi dă bucurie şi armonie. Măsura tuturor lucrurilor este banul.
Omul sărac, sărac de ogrăzi, de haine, de hambare cu aur, omul sărac al lumii avute şi bogat al lumii sărace, omul neîm-povărat cu sacii pământului a fost întotdeauna exploatat, umilit, alungat, uitat ca o cârpă netrebnică prin ungherele în-tunecate ale vieţii de bogăţie şi petrecere.

Sărăcia din lene şi nepricepere este un păcat şi o suferinţă.

Sărăcia din neputinţă este o ruşine, dar sărăcia din forţă şi activitate spirituală intensă este un titlu de nobleţe.
Omul sărac de bună voie, omul sărac din dragoste şi lauda lui Dumnezeu este curat, este puternic şi este liber. Desprinderea sa din tot ceea ce este trecător şi aşezarea sa în lumea lucrurilor neschimbătoare îl fac o fiinţa liberă, liberă de o putere mereu înnoită. El trăieşte într-o deplină linişte, într-o împăcare totală cu deosebitele chipuri şi împrejurări ale vieţii.

Omul bogat este temător, este laş, este crud.

El trăieşte numai în grijă, în umbră şi în apărare. Fiece lucru îl robeşte, fiece faptă îl consumă. Orizontul său de viaţă este îngust, lucrurile sale sunt sterpe. Omul bogat de bani şi averi materiale are înfăţişarea unui animal speriat. Face răul fără putinţa de a face binele, răul din rău, răul care apără răul.
Sărăcia voluntară este sărăcia luminată, săracia omului vrednic, nu a dobitocului, este pajiştea pe întinsul căreia înfloresc virtuţiile şi se deschid zările.

Numai prin ea creşte adevărata bogăţie, bogăţia interioară, creşte bunătatea şi mângâierea, dragostea şi mila.

Omul acesta nu ia nimic pentru sine, ci dăruieşte totul, nu râvneşte, nu pizmuieşte, ci numai se bucură la norocul altuia. Omul sărac nu are cu adevărat bani în parte, pământ în parte şi alte averi în parte. El are totul, are cerul cu lumina, are pământul întreg, are lumea aceasta şi cea tăinuită, are frumuseţile de aici şi cele de dincolo, are cântecele şi minunile ce i le arată Dumnezeu.
Omul sărac al pământului şi bogat al cerului se bucură plin, iubeşte plin, trăieşte plin, ca o mărturie a unei vieţi desăvârşite. Cel ce are libertatea păsărilor şi voioşia florilor, cel ce crede şi vede dincolo de gardul ogrăzii cu hambare, cel ce se roagă şi forţează viaţa să sporească în darurile sale nepieritoare, omul sărac al lui Iisus este acela care va birui până la sfârşit.

Ești cât dăruiești

Bucuriile sunt năzuinţe fireşti făpturii noastre. Oamenii cred că le pot avea prin ceea ce pot lua, prin ceea ce pot câştiga de la alţii. Astăzi se crede îndeobşte în binefacerile materiale aduse de această atitudine de viaţă. De aceea aleargă, se sbuciumă, se vând şi cântă numai pentru bunuri materiale.
E o mare rătăcire. Omul care vrea şi cere pentru sine poate avea plăceri, dar nu bucurii. Nimic din ce caută el nu poate aduce bucurii. Egoistul, hrăpăreţul nu cunosc aceste stări de lumină şi plinătate. Năzuinţele lor nesăţioase arată cu prisosinţă cât de mult sunt în lipsă.

Adevărata bucurie vine din prisos de omenie, vine din bogăţie interioară.

Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora nu prin ceea ce poţi lua de la ei.
Eşti câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă ai. Numai cel ce dă dovedeşte că este cu adevărat bogat.

A fi superior înseamnă astăzi a fi situat pe treaptă socială înaltă.

Acesta este semnul cel mai obişnuit al superiorităţii. Pentru cei dedaţi artelor şi ştiinţelor, adică pentru intelectuali, a fi superior înseamnă a fi inteligent şi instruit. Adevărata superoritate, aceea a valorilor morale, este cu totul ignorată astăzi. Dacă se mai află printre noi vreun om superior în acest înţeles, îl privim cu milă ca pe o fiinţă sărmană, ca pe un naufragiat pe marea sbuciumată a vieţii. Superioritate înseamnă depăşire, înseamnă a avea însuşiri de conţinut. Ceva este superior când a trecut în cuprins altceva, este superior când are însuşiri creatoare, când este deasupra în înţelesul moral nu social.
A fi superior cuiva înseamnă a-l întrece în dragoste, în libertate, în înţelegere ca act moral complex, în putere de jertfă, a-l întrece adică în bogăţie spirituală.

Sensul milei

Mila, alături de dragoste, este o condiţie care nu poate lipsi unei adevărate vieţi spirituale. Prezenţa ei în om este un semn al unor frumuseţi prea tari pentru a fi văzute cu ochiul trupesc. Mila în viaţa de aici mărturiseşte că undeva există o altă viaţa, o altă lume pură şi luminată.
Mila, pentru a fi înţeleasă, trebuie privită alături sau mai bine zis legată de dragoste; ea este un aspect al dragostei şi o consecinţă a ei. Mila naşte din dragostea pură prin apariţia unui nou element: suferinţa. Mila se manifestă într-o atmosferă de suferinţă.

Am spus că dragostea înseamnă unire, trăire armonioasă într-o lume care biruie, care se bucură.

În timp ce dragostea este dăruire şi legătură în bucurie, mila este dăruire şi legătură în suferinţă. Pentru aceasta mila a fost numită compătimire.
Câtă tristeţe încarcă privirea noastră în faţa unei fiinţe părăsite, a unei fiinţe care nu-şi mai poate duce pe umerii prea slabi povara zilelor. E o încercare dureroasă să-ţi vezi fratele în suferinţă, să vezi cum îl roade încet întunerecul, să simţi cum îl apasă răspunderea destinului şi a naturii sale căzute. Acest lucru noi nu-l putem privi dinafară. Nu-l putem pentru că nu este o stare care ne-ar putea fi străină.

Oricât de sus ne-am afla în ordinea valorilor morale tot făpturi neîmplinite suntem şi deci supuşi suferinţei.

Semnificaţia şi înclinarea adânc simţită în viaţă de a avea milă, de aici se desprinde. Nu putem fi străini în suferinţa altuia pentru că avem aceeaşi fire şi acelaşi destin. Om cu om, frate de destin; trebuie deci să trăim în altul, să ne însuşim suferinţa altuia. Durerea lui înseamnă durerea fiecăruia din noi. Acesta este punctul cel mai înalt al dragostei de om şi făptură.
Cât de rodnic şi mângâietor este să trăieşti lipsa altuia, să-i trăieşti foamea, durerea, plânsul, să-i trăieşti ritmul pasului şi al inimii, truda setei de mai bine.

În acest fel mila faţă de tot ce înseamnă suferinţă de ordin material sau spiritual, mila ca dragoste în suferinţa aproapelui este un semn de superioritate.

Ea are un înţeles de participare efectivă la umanitate, la viaţa cosmică şi la transfigurarea ei. Omul mângâie şi îl înalţă pe om, omul mângâie şi purifică făptura. Este ceva firesc, este ceva necesar, este ceva rodnic, este un semn al luminii care coboară.
În viaţa de toate zilele întâlnim oameni care n-au această înclinare, nu trăiesc starea interioară a milei. În grele încercări, în nenorociri legate de natura noastră, apar oameni care nu pot să participe, nu pot să mângâie; cu o măsură inumană, dintr-un loc ce nu este acela al omeniei, aceştia se cred superiori, dispreţuind pe cei ce trăiesc sentimentul milei.

Viziunea de viaţă a omului modern a alterat întreaga noastră structură sufletească; a făcut inversiuni şi a pietrificat cele mai adânci şi esenţiale sentimente ale fiinţei omeneşti.

Mila a fost nesocotită şi chiar condamnată mai ales de ideologi şi oameni politici. Mila a fost văzută ca o slăbiciune, ca ceva negativ, ca o stare caracteristică naturilor inferioare.
Mila nu înseamnă slăbiciune, nu înseamnă ceva negativ şi nici natură inferioară. Dimpotrivă, ea cuprinde o seamă de elemente între care: tăria, creaţia, lupta pentru câştigarea luminii. Mila reprezintă o valoare morală pozitivă, plină de rod. Mila faţă de om şi orice altă fiinţă în suferinţă înseamnă superioritate morală, înseamnă spiritualitate.

Acei ce se socotesc tari şi superiori în lipsa lor de milă sunt infirmi morali; ei nu înţeleg şi nu trăiesc omeneşte.

Legătura noastră de destin, izvorâtă din natura comună, nu ne dă putinţa să ne izolăm în fata suferinţei aproapelui şi nici măcar s-o ignorăm. Noi trebuie să fim în viaţa aceasta aşa cum e, adică în lipsa şi suferinţa obştească pe care o cuprinde. Nu o părăsim decât descalificându-ne. Prezenţa în ea este necesară pentru a lupta la transformarea ei.
Un derivat al acestei rătăciri este acela al denaturării dragostei şi falsei sale orientări. În lumea aceasta dragostea pentru om şi fiinţă trebuie să aibă precădere faţă de aceea pentru ştiinţă, civilizaţie, forme politice, pentru că toate acestea sunt manifestări schimbătoare ale vieţii şi firesc în slujba omului, expresie superioară şi permanentă a vieţii de aici. Cei ce fac aceste inversiuni devin de cele mai multe ori lipsiţi de sentimentul milei, lipsiţi de omenie.

Omenia este legată esenţial de milă. Nicio viaţă morală şi nicio etică nu pot fi întemeiate fără prezenţa şi experienţa interioară a milei.

Oamenii întăriţi, purtătorii de bine, trăiesc adânc mila şi o folosesc; ei luptă împotriva răului şi fac să rodească suferinţa. Om şi om, frate de destin şi slujitor al lui Dumnezeu. Om şi milă; om şi omenie.
Mila este o lege interioară şi o cale către plinătate. Mila, aplecare cu dragoste asupra durerilor altora, arată că omul are o pură împărtăşire.

Ospitalitate și prietenie

Ospitalitatea este legea omului înnoit prin darurile lui Iisus. Îngenuncheat sub icoană în umbrele serii, gazda rodnicelor rânduieli aşteaptă să-i cadă drumeţul ostenit şi sărac, drumeţul neştiut şi necunoscut, drumeţul fără pâine, fără căpătâi. Ştergarul ospitalităţii mângâie fruntea asudată, vinul întăritor umezeşte buzele arse; vorba unduiată şi chipul luminat împlineşte singurătatea săracă a drumeţului.
Ospitalitatea înseamnă suflet deschis, primitor şi binefăcător, înseamnă lege a omeniei dincolo de alegere. Omul se pune pe sine şi casa sa la dispoziţia unui necunoscut, a unui om nefe-ricit, a unui rătăcitor, culegător de singurătate şi lipsă. A-ţi primi numai fraţii, părinţii sau rudele de orice fel nu înseam-nă a respecta legea ospitalităţii.

Ospitalitatea se aşează pe treptele superioare ale omeniei şi este o expresie a lucidităţii spiritului.

A fi ospitalier înseamnă a fi gazda tuturor care îţi bat la uşă, înseamnă a fi gazda tuturor sărmanilor, acelora pe care i-a apucat seara fără masă, fără casă, a celor alungaţi, urâţi, înseamnă a fi gazda omului frate de destin cu tine, gazda făpturii lui Dumnezeu şi a adevărului întrupat.
Ospitalitatea nu poate fi înţeleasă prin rânduielile sociale ale moralei, ci numai prin acelea spirituale, picuri din viaţă şi lumina cerească.

Prietenia este şi ea una din alesele virtuţi ale omului.

Elementele care o alcătuiesc par să fie în număr de trei şi anume: dragostea, asemănarea de structură interioară şi unitatea de năzuinţe.
Prima este dimensiunea ontologică a prieteniei, a doua este dimensiunea psihologică şi a treia, etică. Prietenia poate fi câştigată, dar de cele mai multe ori ea se naşte fără voia şi ştiinţa noastră.
La temelia prieteniei rămâne însă tot dragostea; în afară de ea nu putem afla o adevărată prietenie. Prieteniile sunt de cele mai multe ori legături de interese, şi câteodată stimă sau simpatie; aceasta din urmă izvorăşte din preţuirea cuiva pentru însuşirile sale excepţionale, intelectuale sau estetice.

Dragostea transfigurează totul; are darul puterilor ascunse.

Abia prin dragoste, legătura dintre doi oameni e prietenie. De astădată legătura nu mai e periferică ci esenţială, este totală, deschizătoare de noui orizonturi. Prietenul devine frate de cruce, adică una cu tine însuţi, acumulare de forţă nouă. În acest fel gustă abia omul tovărăşia altuia şi se bucură de roadele obşteştii vieţuiri.
Prin dragoste, prietenia alungă urâtul şi teama. Unitatea de destin şi de natură îi dă omului puteri noui. Iubind omul din fratele tău înseamnă că-l ai pe Dumnezeu aproape, înseamnă că umbli pe căile permanenţelor.

Prietenia este ordine nouă în lumea renăscută a lui Iisus.

Despre bunătate

A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinţă spirituală, este odată cu omul făptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câştiga, adică se poate înrăi sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câştiga după calea pe care umblă.
Bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunerecul făpturei noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei spiritului viu în noi, semn al condiţiei noastre specifice.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea.

Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptăţeşte şi face posibilă bunătatea. Omul cunoaşte această stare interioară, numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om şi culege urma paşilor lui Iisus.
Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate fiinţa în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omul social, ci a omului duh. Viaţa noastră obştească are multă ornamentaţie; trăim prea mult prin „gesturi” şi mai puţin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conţinut dispare; aşa e şi cu bunătatea; în locul ei se aşează ipocriza.

Cineva poate respecta legea şi faptul după cerinţele ei, aceasta nu dovedeşte întotdeauna că este bun.

Izvoarele bunătăţii sunt în adâncimile fiinţei noastre spirituale. De aici porneşte sensul ei, de aici îşi capătă şi tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se si-tuează în centrul vieţii şi al lucrurilor, acela care cunoaşte adevărul. Orizontul său de viaţă are linia depărtărilor în cercul de lumină şi rod al unui cer deschis.
Cum se înfăţişează bunătatea? Cum o simţim acei dintre noi care trăim sau o simţim în semenul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multe sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăţie, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin.

Bunătatea vine ca un val care inundă fiinţa noastră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea să aibă un cuprins atât de mare?

La temelia bunătăţii stă dragostea. Centrul ei de radiere, sâmburele de creştere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este izvorul tuturor creaţiilor şi puterea întregii existenţe.
Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putinţa să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putinţa să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forţa sa pozitivă. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea.

În această stare sunt cuprinse şi alte elemente. Bunătatea încheagă într-un mănunchiu, dragostea, blândeţea, mila şi mângâierea; toate sunt topite aici şi alcătuiesc o stare morală unitară.
În bunătate găsim blândeţea. Omul bun are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă, într-o lume de protivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.

Bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferinţă la suferinţă, la suferinţa altuia.

Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui izvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere. Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuieşte parţial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul şi mădularele omului, de a-i curăţa fiinţa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria. Omul bun cunoaşte şi trăieşte o stare de permanentă sete de îmbogăţire şi înfrumuseţare a mediului în care a fost sortit să-şi poarte paşii vieţii.

Viaţa este aşa cum o cunoaştem cu toţii: plină de neprevăzut, de contradicţii, de apăsări şi asperităţi.

Viaţa ne face adesea să sângerăm. Acela care trăieşte bunătatea, care simte vibraţia şi căldura ei, are darul de a îndruma şi de a împăca contradicţiile, are darul de a rotunji şi uşura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viaţă, dar firea lui este făcută să le înlăture. Omul bun modelează viaţa după frumuseţea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiinţei sale. Prin dragostea sa, prin blândeţea, mila şi mângâierea cu care este împodobit, acest om atât de rar printre noi, face să crească în preajma sa numai bucurie şi îndemn.

Bunătatea este o floare, este o esenţă a vieţii morale şi semn că suntem rupţi dintr-o altă lume.

De aceea bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândeşte în preajma sa o atmosferă de bucurie şi îndemn, o atmosferă de pace. Omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseţi nebănuite. Numai să le ştie lucra până ce urâtul nu-l îneacă.

Ernest Bernea, Preludii, Îndemn la simplitate, Cel ce urcă muntele, Treptele bucuriei

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here