Esenţa vieţuirii creştine

0
169

ortodoxie1Există un fel de rugăciune de chemare a numelui Domnului, numită rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii. Trăirea profundă a acestei rugăciuni este însăşi esenţa vieţuirii creştine.

Este o rugăciune plină de putere – care vine de la Mântuitorul nostru şi de la Sfinţii Apostoli – și este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă şi de aceea poate fi spusă oriunde şi oricând, stând sau mergând.

Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului

În lumea modernă (în această grabă a vieţii când nu avem timp de rugăciune îndelungă în camera noastră, în faţa icoanei şi a candelei aprinse) putem spune această rugăciune, în orice loc şi în orice timp din viaţa noastră: şi la scoală, şi în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti această rugăciune în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră totdeauna, ne ascultă această rugăciune care este închinată numelui Lui, plin de putere. Am auzit pe mulţi spunând că rugăciunea lui Iisus le este cunoscută. Ştiu multe persoane, tineri şi mai în vârstă, care spun această rugăciune, chiar sunt avansaţi în această rugăciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am aflat că există asemenea credincioşi. În Sfânta Scriptură întâlnim următoarele cuvinte ale Mântuitorului: ”Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu voi face, ca să se mărească Tatăl în Fiul”. Şi iarăsi: ”De veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face”. Această rugăciune se numeşte Rugăciunea lui Iisus, pentru că în mijlocul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am spus. Se numeşte rugăciunea minţii deoarece, în prima ei fază, se rosteşte cu mintea; şi a inimii, pentru că, după multă vreme de rostire atentă, rugăciunea se coboară în inimă, în centrul fiinţei noastre.

Rugăciunea lui Iisus se poate rosti în două feluri: aşa cum vorbim (cum vorbesc eu acum) sau în gând; ori în ritmul respiraţiei – când stăm pe un scăunel, avem capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină deasupra locului inimii, rostim rugăciunea aceasta, tare, şoptit sau în gând.

Rugăciunea de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea, în orice loc şi în orice lucrare ne-am afla. Practic însă, mai ales pentru începători, este greu a fi rostită neîncetat şi de aceea ea poate fi rostită alternativ cu alte rugăciuni din Ceaslov. Atât pentru călugări, cât şi pentru mireni este bine că rugăciunea minţii să fie rostită de cel puţin trei-patru ori pe zi, câte cincisprezece minute de fiecare dată.

Încă un lucru trebuie să avem în vedere: când rostim rugăciunea să fim atenţi ca fiecare cuvânt al rugăciunii să cadă pe locul inimii duhovniceşti – deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc (”descoperit” de Sfinţii Părinţi care erau mari rugători şi aveau rugăciunea neîncetată) este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre şi se află puţin deasupra inimii carnale.

Rugăciunea lui Iisus se cuvine să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului, care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute să ne curăţim mintea şi inima de gânduri şi de pofte netrebnice; chemarea deasă a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurăţiile noastre interioare.

Scopul ultim al acestei sfinte rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti – mintea şi inima – realizând un acord desăvârşit între ele. De obicei omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Când vorbeşte de bine pe celălalt care stă în faţa lui, în mintea, în inima lui, în adâncurile lui îl huleşte. Când unim aceste centre – mintea şi inima – ele devin o unitate duhovnicească şi atunci omul este întreg, aşa cum l-a făcut Dumnezeu: om deplin. Prin rugăciunea inimii se realizează acest ideal sfânt al vieţii noastre omeneşti.

Până să atingem însă acest ultim scop de înnobilare, de sfinţire a noastră lăuntrică, de ridicare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de luptă cu noi înşine – care nu este deloc uşoară – de izgonire a răului din minte şi din inimă şi de adunare a minţii care se risipeşte mereu în timpul rugăciunii, cum am mai spus. Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Dar, spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, aflate în Vieţile Sfinţilor şi în toată această literatură patristică.

Dacă vrem să mergem pe calea despătimirii, vom avea ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfântului Său nume, rostind cât mai des, pe drumul vieţii noastre, rugăciunea care am spus-o: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Şi chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie – aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu -, strădania noastră sinceră şi statornică prin chemarea deasă a numelui Domnului ne este de mare folos; prin această rugăciune -slăbănoagă aşa cum este ea – dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, simţim că El este de fată, simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră. În răbdarea ispitelor şi a necazurilor simţim cum această rugăciune ne întăreşte în credinţă, ne sporeşte dragostea fată de Dumnezeu şi fată de aproapele. Ne luminează mintea să înţelegem, să adâncim, să ne placă Sfintele Scripturi. Ne ajută să simţim că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti.

Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin în această lume din bucuriile şi viaţă fericită de dincolo, pe cât este cu putinţă nouă, oamenilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal de unire a minţii cu inima, de fapt de unire a noastră cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă, ziua şi noaptea, după cuvântul din Cântarea Cântărilor: ”Eu dorm, dar inima mea veghează”; iar bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti şi dragostea lui Dumnezeu fată de cine păstrează poruncile şi cheamă neîncetat numele său este cu adevărat mare, cu greu de tălmăcit prin cuvinte omeneşti. Până atunci însă să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor, această sfântă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, pe mine, păcătosul. Amin.

Smerenia și dragostea, însușirele trăirii ortodoxe”, Părintele Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here