Eşecul este ocazia pentru a începe din nou mai inteligent

0
183

EşeculToţi vrem să ne simţim valoroşi.

Cei mai de succes profesori, scriitori, manageri, politicieni, filozofi şi lideri a căror muncă îi aduce mereu în contact cu oamenii, ştiu instinctiv acest simplu fapt: Orice persoană din această lume este însetată.

Da, orice persoană din această lume este însetată de ceva, indiferent că este vorba despre recu­noaştere, companie, înţelegere, iubire – lista poate continua la nesfârşit. Există un singur lucru care nu lipseşte niciodată de pe lista nevoilor unui om, şi aceasta este dorinţa de a se simţi valoros. Oamenii vor să se simtă importanţi! Donald Laird spunea că trebuie să-i ajutăm mereu pe oameni să-şi mărească respectul faţă de propria persoană. Dezvoltă-ţi capacitatea de a-i face pe ceilalţi oameni să se simtă importanţi. Nu există un compliment mai mare pe care să-l poţi face unui om decât să-1 ajuţi să fie util şi să-şi găsească satisfacţia şi sensul în viaţă. Eu cred în asta!

Călătoresc foarte mult şi adesea, ajung în gara de la San Diego opresc să-mi lustruiesc pantofii, Melvin, omul care se ocupă de încăl­ţămintea mea, mi-a devenit prieten. De câte ori vorbim, am grijă să ating două subiecte în conversaţie: îl întreb de echipa din Liga Mică pe care o antrenează, pentru că ea este iubirea vieţii lui. Apoi îi spun, şi am grijă să audă şi alţi oameni din jur, că Melvin lustruieşte pantofi mai bine ca oricine.

Napoleon Bonaparte,  un lider peste lideri, cunoştea numele tuturor ofiţerilor din armata sa.

Lui îi plăcea să se plimbe prin tabără, să se întâl­nească cu câte un ofiţer, să-l salute pe nume şi să vorbească despre o manevră sau o bătălie la care ştia că participase şi ofiţerul respectiv. Nu scăpa nici o ocazie să întrebe soldaţii despre oraşele lor natale, soţiile şi familiile lor; oamenii erau întotdeauna uimiţi să constate cât de multe informaţii amănunţite despre vieţile lor personale era în stare împăratul să ţină minte.

Cum fiecare ofiţer simţea că Napoleon se interesa personal de viaţa lui – lucru dovedit de afirmaţiile şi întrebările acestuia – este lesne de înţeles devotamentul cu care îl înconjurau toţi pe Napoleon.

Toţi oamenii au nevoie de încurajări şi răspund la ele.

De douăzeci şi trei de ani mă ocup de formarea oamenilor şi încă mai încerc să găsesc o persoană care nu lucrează mai bine, şi nu depune eforturi mai mari atunci când este lăudată decât când este criticată. încurajarea înseamnă oxigen pentru suflet.

Cercetătorii aduc noi dovezi în sprijinul vechiului adevăr conform căruia încurajarea scoate la suprafaţă tot ce este mai bun în oameni. În cadrul unui experiment, adulţii au primit spre rezolvare zece jocuri puzzle. Jocurile erau perfect identice pentru toţi adulţii. La sfârşit, au fost anunţate rezultatele. Acestea erau fictive. Jumătate dintre subiecţi au aflat că rezolvaseră corect şapte din cele zece probe. Celorlalţi li s-a spus că au avut rezultate slabe, rezolvând greşit şapte din cele zece probe. În continuare, subiecţii au primit alte zece jocuri, de asemenea identice pentru toţi cei testaţi. Cei cărora li se spusese că la primul test avuseseră rezultate bune, s-au descurcat mult mai bine la cel de-al doilea test, în timp ce ceilalţi au avut rezultate mai slabe.Critica, deşi nereală, i-a demoralizat.

Viktor Frankl spunea: “Dacă tratezi oamenii aşa cum se văd ei, dacă în aparenţă îi supraestimezi, îi faci să devină ceea ce sunt capabili să fie. De fapt, dacă îi luăm pe oameni aşa cum sunt, în realitate le limităm performanţele. Dacă îi tratăm aşa cum ar trebui să fie, îi ajutăm să devină ceea ce pot să fie… Dacă vei spune că acesta este idealism – supraevaluarea omului – atunci dă-mi voie să îţi răspund: “Idealismul este adevăratul realism, pentru că prin el îi ajutăm pe oameni să se realizeze”.

Leagă definiţia abilităţii de a conduce (influenţa) cu responsa­bilitatea conducerii (formarea oamenilor).

Cum reuşim noi, cei care îi influenţăm pe alţii, să-i motivăm şi să-i formăm cu adevărat? Ei bine, prin încurajare şi încredere în ei înşişi. Oamenii tind să devină ceea ce cred cei mai importanţi oameni din viaţa lor că pot să devină. Eu încerc să modelez şi să încurajez oamenii din echipa mea să le spună ceva mobilizator celorlalţi în primele şaizeci de secunde ale unei conversaţii. Astfel se instaurează un ton pozitiv pentru tot ceea ce urmează.

Vrând să arate ce îl face pe un mare instructor de baseball să fie astfel, Reggie Jackson a spus că acesta trebuie să aibă talentul de a-i face pe jucători să creadă că sunt mai buni decât cred ei. El te obligă să ai o părere bună despre tine. Te face să crezi că el crede în tine. Te face să dai mai mult, şi după ce afli cât eşti de bun, nu-ţi mai permiţi niciodată să joci altfel decât foarte bine.

Henry Ford a afirmat: “Cel mai bun prieten al meu este cel care scoate tot ce este mai bun din mine”. Cât este de adevărat! Orice Uder se străduieşte să scoată tot ce este mai bun din oameni, şi orice mare lider ştie că nu poate realiza asta decât prin încurajare.

Oamenii “investesc” loialitate mai întâi în lider ca om şi apoi în funcţia lui.

De multe ori ne aşteptăm ca oamenii să fie loiali funcţiei unui lider, nu omului care ocupă acea funcţie. Dar oamenii nu sunt motivaţi de scheme organizatorice, ei reacţionează faţă de per­soana respectivă. Primul lucru pe care trebuie să-l declare un lider nu este autoritatea derivată din drepturi, ci cea care derivă din relaţii. Oamenilor nu le pasă cât ştii, decât după ce află cât de mult îţi pasă. Trebuie să oferi loialitate la nivelurile inferioare ca să primeşti în schimb loialitate la nivel superior Dacă oamenii nu cred în liderul lor, orice îi poate împiedica să-l urmeze. Dacă oamenii cred în liderul lor, nimic nu-i va opri.

Cristofor Columb

Majoritatea ne gândim la Cristofor Columb ca la un mare navigator, dar el a fost şi un mare lider şi un priceput comerciant, înainte de a porni în călătoria al cărei rezultat avea să schimbe lumea, el a văzut ceea ce, pentru contemporanii săi, era o idee complet ridicolă! Şi nu era vorba despre onorarea unei singure comenzi comerciale! Socoteşte numai împrejurările şi condiţiile care i-au fost atât de potrivnice.

În primul rând, nu exista absolut nici o piaţă care să justifice o călătorie transatlantică, şi sutele de ani de tradiţii şi superstiţii practic garantau că nici nu va exista vreodată.

În al doilea rând, deşi Columb călătorise pe mare ca pasager, el nu fusese niciodată căpitanul vreunei corăbii.

În al treilea rând, Columb era un străin (italian) care a trăit în Portugalia şi apoi în Spania.

În al patrulea rând, Columb nu avea destui bani ca să finanţeze o astfel de aventură. De fapt, singura persoană care putea susţine material o expediţie în scopul descoperirii de noi teritorii era un şef de stat – un rege sau o regină. Prin urmare, lista sa cu posibilii sponsori era destul de săracă.

În al cincilea rând, nici el nu se vindea ieftin. în afară de corăbiile şi suportul material de care avea nevoie, Columb avea o lungă listă de pretenţii personale, care cuprindea: a) un comision de 10% pentru tot comerţul care se făcea între teritoriile descoperite şi ţara – mamă; b) un titlu – amiral de mare; c) funcţia permanentă de guvernator al tuturor noilor teritorii; şi d) toate onorurile şi titlurile să poată fi transmise moştenitorilor

Remarcabil este faptul că Columb a reuşit să-şi facă vânzările, ba chiar în condiţiile stabilite de el!

Oamenii de afaceri din zilele noastre ar avea multe de învăţat din tehnicile de negoţ practicate de Columb. El era impulsionat de o unică idee în care credea cu toată fiinţa lui: convingerea că poate ajunge în Asia traversând Atlanticul. Chiar dacă această idee era falsă, ea i-a dat forţă, siguranţă şi încrederea că îi poate convinge şi pe alţii de ea, şi nu s-a dat bătut nici o clipă.

Nu s-a dat în lături să ceară şi iar să ceară ordinul de plecare. Şapte ani i-a cerut regelui Juan al Portugaliei să-i dea fonduri pentru călătorie. Apoi, a plecat în Spania, unde alţi şapte ani a insistat pe lângă regii Ferdinand şi Isabella, până ce, în sfârşit, a obţinut un răspuns afirmativ.

Columb trebuia să vadă cu ochii minţii înainte să plece în călătorie. Orice lider abil cunoaşte acest adevăr Oamenii trebuie să investească încredere în tine înainte de a investi încredere în visurile tale. Moralul ridicat dintr-o organizaţie îşi are originea în încrederea în persoana din frunte.

Majoritatea oamenilor nu ştiu cum să facă să reuşească.

Aproape toţi oamenii cred că reuşita este o chestiune de noroc şi încearcă mereu să câştige la loteria vieţii. În realitate însă reuşita este rezultatul planificării. Ea se produce atunci când pregătirile se intersectează cu ocazia prielnică.

Aproape toţi oamenii cred că reuşita este instantanee. Ei o privesc ca pe un moment, un eveniment sau un loc într-o anumită perioadă. Total greşit. Reuşita este un proces. Ea este evoluţie şi dezvoltare. Ea înseamnă să realizezi un lucru pe care să-l foloseşti ca pe o rampă de lansare pentru o nouă realizare. Este ca o călătorie.

Aproape toţi oamenii cred că reuşita înseamnă să înveţi cum să nu greşeşti niciodată. Nimic mai fals. Reuşita înseamnă să înveţi din eşec. Eşecul este ocazia de a o lua de la capăt mai inteligent. Eşecul devine cu adevărat o nereuşită atunci când nu învăţăm din el.

O dată ce oamenii îşi dau seama că tu, ca lider, îi poţi ajuta să reuşească, ai tăi sunt! Cineva a spus: “Când te logodeşti cu succesul, toate rudele vor să vină la nuntă”. Acest lucru este valabil şi într-o organizaţie. Dacă un lider dovedeşte că poate reuşi şi arată că doreşte să-i ajute şi pe alţii să obţină succesul prin acea organizaţie, acel lider va avea adepţi loiali dornici să progreseze şi să avanseze.

Majoritatea oamenilor sunt motivaţi natural.

Priveşte un copil de un an încercând să exploreze casa scotocind prin toate ungherele. Aceasta este motivaţia naturală. Am observat că oamenii încep o acţiune cu dorinţa de a participa efectiv la ea, dar adesea sunt de-motivaţi pe parcurs şi trebuie re-motivaţi pentru a putea continua.

Copiii mici vor să meargă la şcoală. Cei de trei sau patru ani “se joacă” de-a şcoala. Abia aşteaptă să înceapă. Încep clasa întâi cu ghiozdane noi şi un entuziasm exploziv. Cu toate acestea, după doi-trei ani, unii încep să urască şcoala. Ei caută scuze să lipsească, se plâng că “îi doare burtica”, şi aşa mai departe.

Adevăratul secret al motivaţiei este crearea unui mediu în care oamenii să nu aibă parte de influenţe care de-motivează.

Oamenilor nu le pasă cât ştii până nu află cât de mult îţi pasă.

”Dezvoltă liderul din tine”, John C. Maxwell

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here