Epistole pastorale: Ofrandele

0
136
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

pomenire

Iubiţii mei enoriaşi,

Bucuraţi-vă şi fiţi sănătoşi întru Hristos!

În această epistolă vă voi reţine atenţia cu ofrandele pe care obişnuiesc să le facă mulţi dintre noi.

Vezi toate epistolele pastorale

Motivul ca să mă ocup de această temă mi l-a dat faptul că adesea văd venind la Biserică diverse persoane, aducând sau cumpărând o lumânare mare şi, aprinzând-o, o pun unde cred ei, sau pe alţii, mai ales femei, care aduc ulei pentru candele. Şi, dacă nu se află nimeni în biserică la ora aceea, toarnă singure ulei în candele, umplându-le şi pătând de multe ori treptele de la Altar.

Atât primii, în insistenţa lor să ardă toată lumânarea, cât şi ceilalţi, care vor să aprindă cu uleiul lor candela, cred că aşa se împlinesc dorin­ţele lor şi sunt într-o relaţie bună cu Dumnezeu.

Nu trec cu vederea că, datorită ofrandelor, dedicaţiilor, contribuţiilor băneşti şi altor sponso­rizări există Sfinte Biserici impunătoare, mănăstiri istorice, fundaţii valoroase şi alte creaţii artistice admirabile. Prin urmare, cu prezenta mea epistolă nu vin să mă împotrivesc făgăduinţelor, care sunt dovezi de credinţă şi evlavie, ci să ajut şi să trecem dincolo de acestea.

Înainte însă să trec la subiect, vreau să fac o paranteză şi să-mi spun mie mai întâi, şi mai apoi vouă, că toate câte oferim lui Dumnezeu (lumânări, tămâie, ulei, prescură şi alte elemente materiale) trebuie să fie din cele mai bune, mai pure şi mai curate, ca să nu riscăm să cădem în păcatul lui Cain, ale cărui daruri, cum este cunoscut, nu au fost primite de Dumnezeu (Facerea 4, 2-7).

Revenind la subiect, menţionez că obiceiul este străvechi şi de când lumea. Se observă din timpurile antichităţii la toate popoarele idolatrice şi monoteiste (pentru că sentimentul religios este înnăscut şi nu există popor pe suprafaţa pământului care să nu creadă în ceva, şi în zadar diverse sisteme materialiste au încercat sau încearcă să-l dezrădăcineze), şi acest obicei se continuă şi după Hristos, până astăzi.

Încă şi în Sfânta Scriptură se face vorbire despre făgăduinţe şi dedicaţii. Concret, în Vechiul Testament se zice: „De vei da făgăduinţă Domnu­lui Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” (Deuteronomul 23, 21-22).

Din cuvintele de mai sus, din Sfânta Scrip­tură, reiese că nu este nimeni obligat să dea făgădu­inţă şi că nici nu este păcat dacă nu dă făgăduinţă. Dar dacă dă făgăduinţă, se obligă s-o împlinească.

De aceea, să nu făgăduim cu uşurinţă şi fără să ne gândim bine la aceasta.

Desigur, viaţa are greutăţi şi probleme multe şi mari: boli, accidente, eşecuri, sărăcie, diverse primejdii ş.a. Şi se impune, ca creştini, dar şi ca nişte oameni slabi, să recurgem mai întâi de toate la Dumnezeu, pentru ca să le înfruntăm pe toate. Astfel, mulţi fraţi aflaţi în nevoie se obligă să facă anumite lucruri, precum: să aprindă o lumânare mare, să zidească o biserică centrală sau vreo troiţă şi să aprindă candele, să meargă desculţi sau în genunchi la un loc de pelerinaj, să facă o excursie de pelerinaj la vreo mănăstire sau la Sfintele Locuri (şi chiar să se boteze, cum se spune, în râul Iordan), să facă paraclise şi Sfinte Liturghii, să facă, după judecata lor, anumite posturi, să poarte negru o anumită perioadă de timp, să atârne la icoane amprente de mâini, picioare, ochi ş.a., argintate sau aurite, să închine şi să atârne obiecte personale preţioase, precum cruciuliţe, inele, lănţişoare, cea­suri ş.a., să facă o icoană, un loc de închinăciune sau vreo bisericuţă, să doneze diverse vase de cult, cuverturi, candele, să facă muncă individuală sau să dea bani unei sfinte biserici în curs de zidire, sau unei sfinte mănăstiri, unor locaşuri sfinte, şi multe alte făgăduinţe şi donaţii, după cum se obişnuieşte, după fiecare loc.

Trebuie să semnalez că, în afară de câteva ex­cepţii, ofrandele (făgăduinţele) se fac în urma unor constrângeri de diferite situaţii neplăcute şi pro­bleme grele, precum: boli, dificultăţi de reintegrare şi alte multe motive serioase.

Adică, cumva trebuie să ajungă cuţitul la os, cum zicem, ca să ne amin­tim de Dumnezeu. Adică numai la nevoie. Şi încă şi mai rău, unii, în perioada când au o problemă gravă, arată un spirit religios exagerat, iar când aceasta a fost depăşită şi trece, atunci uită de toate şi se întorc la viaţa de mai înainte de credinţă, căl­duţă şi de nepăsare religioasă. De asemenea, alţii, dacă nu li s-a rezolvat problema aşa cum doresc ei, se îndârjesc şi împotriva Preabunuiui Dumnezeu.

Bune şi sfinte sunt, dragii mei creştini, ofran­dele şi donaţiile pe care le facem, desigur, dacă acestea nu se fac din ambiţie sau din intenţia de afirmare de sine, sau din alte oportunităţi, ci din evlavie, recunoştinţă şi credinţă. Atunci au mare valoare în faţa lui Dumnezeu, având drept urmare binecuvântarea şi Harul Său cel Sfânt celor ce le oferă. Dar aceste ofrande şi daruri nu sunt suficiente pentru mântuirea noastră. Sfântul loan Hrisostom spune: „Să nu credem că e de ajuns pentru mântui­rea noastră dacă oferim vreun potir de aur şi cu pietre scumpe la biserică”.

„Atunci să nu facem ofrande şi donaţii”, ar putea cineva să spună, sau: „Ce vrea Dumnezeu mai mult de la noi decât acestea, pe care le facem şi le oferim după puterile pe care le avem?”. Sfân­tul loan Hrisostom nu spune să nu facem ofrande şi donaţii, doar că acestea nu sunt suficiente să ne mântuim.

Dumnezeu, fraţilor, nu cere de la noi lucruri materiale drept schimb pentru nenumăratele Sale binefaceri adresate nouă. Nu vrea ca legăturile noastre cu El să fie guvernate de spiritul şi mentalitatea schimbului: „îmi dai, îţi dau”. Adică: „Dă-mi ceea ce-Ţi cer – fie sănătate, cum se zice fie orice altceva – iar eu Îţi aduc o lumânare mare”, şi dincolo de aceasta, nimic mai mult, niciun efort de îmbunătăţire duhovnicească a noastră.

Dumnezeu nu vrea lucruri materiale, ci ceea ce spune şi Evsevie din Cezareea: „Toată viaţa mea am să-Ţi închin, şi tot trupul, şi toate simţurile mele, ca nişte lucruri preacinstite şi de valoare am să le ofer lucrării Tale”.

Se vrea ceea ce ne adresează în fiecare zi, în Sfintele Altare, Sfânta noastră Biserică: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”; vrea ceea ce ne îndeamnă marii Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel, spunându-ne: „Dăruiţi-vă pe voi lui Dumnezeu” (Romani 6, 13), şi: „Să nu trăiţi după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu ” (I Petru 4, 2).

El cere credinţa noastră nezdruncinată în El, iubirea noastră desăvârşită şi dăruirea noastră, rugă­ciunea noastră neîntreruptă, cercetarea şi aplicarea legii Lui în viaţa noastră, mersul regulat la biserică şi nu accidental, pocăinţa continuă şi lupta noastră neîncetată împotriva păcatului ucigător al sufletului şi o educaţie duhovnicească potrivit vieţii noastre mistice.

El cere, prin strădania noastră susţinută de ajutorul Lui, să reuşim acel „după asemănarea” Lui (Facerea 1, 26), care, în ultimă instanţă, înseamnă sfinţirea noastră prin Dumnezeu. Atunci toate celelalte sunt de prisos; atunci toate problemele sunt înfruntate şi îşi găsesc rezolvare. Până şi taina îngrozitoare a morţii este depăşită.

El cere, de asemenea, să fie străină de noi cârteala, pesimismul şi disperarea, oricât de multe probleme am avea, să le înfruntăm cu răbdare, cu îngăduinţă, cu optimism, speranţă şi credinţă, întru iubirea şi grija lui Dumnezeu, Părintele nostru.

Însă nu este păcat să cerem lui Dumnezeu să ne scape de problemele nedorite şi întristătoare, cu condiţia că, oricare ar fi rezultatul, să spunem în inima noastră „facă-se voia Ta” (Matei 6, 10) şi „să fie întru slava numelui Domnului” (Iov 1, 21).

La fel, trebuie să cunoaştem, bunii mei enoriaşi, că, unele probleme şi întâmplări neplăcute şi triste nu se produc şi nu apar din vina noastră (lucru care, din păcate, sută la sută aproape se întâmplă), ci sunt lăsate de Dumnezeu credincioşilor drept învă­ţături pedagogice, ca să se facă mai buni, din indi­ferenţi şi neatenţi, ca nişte clopoţei, ca să se tre­zească din letargia sufletului, prin căinţa lor, şi să se întoarcă pe calea lui Dumnezeu.

Trebuie să mai spunem şi să înţelegem că viaţa noastră seamănă cu o mare, uneori liniştită, alteori furtunoasă, şi oricât de multe bunuri materiale şi oricâte mijloace tehnice perfecte şi realizări ştiinţifice minunate am avea sau am dobândi, problemele vor exista şi vor rămâne, poate şi mai mari şi mai acute. Prin urmare, să învăţăm să trăim cu acestea şi, înfruntându-le, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ieşim întotdeauna, duhovniceşte, cu folos.

Terminând, amintesc că prin botezul nostru ne-am unit cu Hristos. Adică ne-am dăruit, ne-am dat lui Dumnezeu. Această dăruire a noastră, mai ales, se impune s-o înteţim şi să o confirmăm zil­nic, prin devotamentul nostru faţă de Dumnezeu şi punerea în practică a voii Lui celei sfinte.

Dumnezeu să ne lumineze şi să ne ajute pe toţi, încât, în acest duh şi în acest cadru (pe care cu puterea şi cu Sfântul Lui Har le-am descris), să ne facem daruri aduse Bisericii.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012