Iubiţii mei enoriaşi,
În această epistolă vă voi reţine atenţia cu ultimul păcat de moarte, cel al mândriei, al egoismului, cel mai mare dintre toate celelalte păcate.
Înainte însă să purced la dezvoltarea acestui subiect, să enumăr din nou cele şapte păcate capitale: nepăsarea (indiferenţa pentru mântuirea noastră), necumpătarea (lăcomia, nesăturarea), imoralitatea (desfrâul, preacurvia), mânia (iuţimea), avariţia (lăcomia, zgârcenia, iubirea de arginţi), pizma şi mândria (egoismul), ca să le aveţi în vedere, să luptaţi împotriva lor şi să nu fiţi victimele lor, deşi toate păcatele, mici şi mari, prin faptă şi gând, sunt capitale, aduc cu sine moartea sufletului şi duc spre iad, atâta timp cât nu le conştientizăm la timp, nu încetăm să le înfăptuim şi nu sunt iertate, prin pocăinţă şi spovedanie sinceră.
Sfântul Ioan Hrisostom spune că: „Altceva mai rău decât mândria nu există”, iar Cuviosul Petru Damaschinul zice că: „înfumurarea (mândria) este suficientă ca să moară sufletul în păcat”.
Mândria este o patimă satanică, o tumoare a raţiunii, iar după Sfântul Ioan Scărarul constituie cea mai mare sărăcie a sufletului”. Sfântul Cosma Etolianul spune că: „Dacă vezi vreun îngâmfat este ca şi cum ai vedea pe diavol”.
Omul mândru, egoistul, este ca şi copacul uscat în care îşi face culcuş corbul nopţii, diavolul. Iar potrivit spuselor părintelui Anatolie, mândria este asemeni şarpelui „care se înfăşoară în jurul inimii omului şi îl face rău, răutăcios, înfumurat, mânios, satanic în cuvinte şi fapte şi uită cu totul de adevăratul Dumnezeu al iubirii şi al milei”.
De asemenea, Sfântul Dimitrie al Rostovului zice că: „Mândria este un monstru cu multe capete, care ascunde în măruntaiele lui toate patimile şi toate relele”.
În general, după Sfinţii Părinţi, mândria, având drept început vanitatea, este mamă şi doică a oricărei patimi şi păcat. Concret însă şi mai pe larg, Cuviosul Ioan Sinaitul, în Scara sa, menţionează: „Mândria înseamnă să-L respingi pe Dumnezeu, este o născocire a diavolilor, degradare a oamenilor, mamă a acuzaţiei, urmaşă a laudelor, dovadă a nerodniciei, îndepărtare de la ajutorul lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, cauză a căderilor, motiv de tulburare a raţiunii, izvor al mâniei, poarta a ipocriziei, creator de neîndurare, necunoaştere a ceea ce este iubirea, judecător amar şi lipsit de omenie, potrivnic al lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei”.
Potrivit Sfintei Scripturi, „începutulpăcatului este mândria” (Sirah 10, 13) şi „înaintea distrugerii şi a nimicirii purcede mândria” (Pilde 16, 18).
Sfântul Apostol Pavel menţionează că „la vremea de apoi vor veni vremuri grele. Pentru că oamenii vor fi egoişti… înfumuraţi, mândri…” (II Timotei3, 1-2).
Şi, într-adevăr, aroganţa, mândria, egoismul, orgoliul, lăudăroşenia, îngâmfarea, fanfaronada ne defineşte, din păcate, pe noi toţi, mici şi mari, pe unul mai puţin, pe altul mai mult.
Despre urmările tragice ale acestui păcat capital, al mândriei, al vanităţii, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „De aici sunt luptele şi certurile, de aici deocheatul şi disputele, de aici răceala însăşi”.
Sfânta Scriptură menţionează o mulţime de astfel de exemple concrete şi tragice şi ar trebui multe pagini ca să le pomenească cineva pe toate. Dar, ca să nu vă obosesc prea mult, am să mă mărginesc numai la două, la cele mai însemnate:
Mai întâi, că Lucifer, din mândrie, şi-a pierdut însuşirea lui de înger, şi împreună cu ceilalţi îngeri renegaţi a căzut în iad, devenind diavol. Al doilea, că mândria a fost cauza principală prin care au pierdut raiul primii oameni creaţi, Adam şi Eva. Şi din aceste două căderi tragice, a îngerilor şi a primilor oameni, toate relele decurg în lume şi la fiecare în parte.
Îndeosebi, fiecare creştin şi orice om cu judecată, cu multă amărăciune vede, şi cu mare suferinţă constată aceste efecte neliniştitoare ale mândriei, cu atât mai mult cu cât din mândrie şi egoism provin aroganţa, ambiţia, mania puterii, egotismul, vanitatea, ostentaţia, gustul pentru podoabe, iubirea pentru cele carnale, cochetăria, fanfaronada. De asemenea: mânia, ciuda, încăpăţânarea, neruşinarea, obrăznicia, neascultarea, procesomania (plăcerea de a umbla la judecată), opresiunea. Toate acestea îşi au rădăcina şi izvorul în mândrie, în egoism.
La fel: neînţelegerile, certurile, discordiile, disensiunile, apostaziile, diviziunile, rupturile, greşelile, ereziile, toate provin din mândrie, din egoism, din lauda de sine, din orgoliu. Şi încă: războaiele, luptele, omorurile, conflictele, regimurile dictatoriale de orice formă şi în orice loc, cauza principală şi-o au tot în mândrie.
Din egoismul oamenilor a decurs şi decurge coruperea moravurilor, dispreţuirea religiei şi criza familiei. Toată nefericirea şi mizeria umană, toate patimile şi toate faptele şi acţiunile păcătoase sunt urmări, în principal, ale mândriei, ale egoismului, după cum spune şi englezul Gladerstone: „Mândria este cel mai mare blestem care biciuie omenirea”.
Din mândrie luciferică, oamenii îl resping pe Dumnezeu şi Evanghelia Lui, ca să se întroneze pe sine, pe eul lor, în locul Lui. Nu acceptă să fie copiii supuşi ai Lui şi să-L numească Tată al lor. Mândria şi egoismul lor îi împiedică să se căiască, să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat, ca să se mântuiască. Mândria şi egoismul îi conduce la necăinţă, la lipsă de remuşcare, la ateism, ca să confirme ei înşişi, singuri, nefericiţii, ceea ce spune Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmul 13, 1).
De asemenea, în enervări, în despotisme, în „acţiuni arbitrare” ale bărbatului (ca soţ, ca tată, ca funcţionar), în încăpăţânare, în irascibilitatea femeii (ca soţie, ca mamă) şi în neascultarea, în obrăznicia, în dezordinea copilului ca membru al familiei, al comunităţii de elevi şi de studenţi, şi al societăţii în general, se ascunde, de obicei, egoismul. Şi încă, dacă vreo persoană avizată ar face o anchetă spiritual-psihologică printre tinerii noştri rataţi şi vrednici de orice ajutor (băieţi şi fete), victime ale drogurilor, ale flagelului SIDA, anarhişti, marginalizaţi, „eliberaţi” şi alţi turbaţi, mici şi mari, va constata, cu multă întristare că în mulţi dintre aceştia, şi în spatele tuturor acestora, se ascunde mândria oribilă, egoismul, care i-a condus la îndepărtarea de Dumnezeu. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, de Hristos, Care este „ Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), atunci sunt goluri, impasuri, disperare, alienare, distrugeri, cioburi, ruine, moarte psihică, moarte a trupului; iadul este în viaţa prezentă şi în cea viitoare.
Se mândresc şi se fălesc sărmanii oameni pentru inteligenţa lor, pentru cunoştinţele lor, ştiinţele lor, succesele lor (ştiinţifice şi tehnice), pentru progresele lor, lucrările lor, cuceririle lor, hoţiile şi poziţiile lor, pentru funcţiile lor, pentru originea lor de familie, puterea lor, sănătatea lor, pentru hainele lor scumpe, pentru frumuseţea lor. Dar răspunsul la cele de mai sus îl dă Sfântul Pavel, care spune: „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Corinteni 4, 7).
Iar Cuviosul Ioan Sinaitul le spune acestea: „Este ruşine să se mândrească cineva cu o podoabă străină. La fel, este o mare prostie să se mândrească cineva pentru darurile lui Dumnezeu. Cu câte ai izbutit înainte să te naşti, numai cu acestea să te mândreşti, pentru că cele după naşterea ta ţi le-a dăruit Dumnezeu, ca şi naşterea ta, de asemenea”.
Acestea pentru care se mândresc şi se fălesc oamenii nu sunt ale lor, le-au dobândit cu ajutorul lui Dumnezeu, le-au fost dăruite de către Dumnezeu, ca talanţi (Matei 25, 14-30), şi se poate în orice Clipă ca Dumnezeu să le ia înapoi. Prin urmare, să fim umili în faţa lui Dumnezeu, Cel dătător de daruri, şi să nu iasă vreun cuvânt trufaş din gura noastră (I Regi 2, 3). Iar „cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude, că ştie şi cunoaşte pe Domnul, Care face judecată şi dreptate în mijlocul pământului” (I Regi 2, 10), sau, după cum spune Apostolul Pavel: „ Cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (I Corinteni 1, 31). Cum să se laude însă în Domnul, atâta timp cât îl ignoră şi trăieşte departe de El
Iată şi motivul pentru care oamenii se laudă pentru ei înşişi şi prin ei înşişi, deoarece nu au nicio legătură cu Dumnezeu şi cu legea Lui. Ba încă şi umilinţa doar prin vorbă este, după Sfinţii Părinţi, o formă rea de trufie, pe care trebuie s-o evităm.
Trufia, sub orice formă, este „urâtă în faţa Domnului şi a oamenilor” (Sirah 10, 7), şi „toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului” (Pilde 16, 5).
Se spune că stridiile sunt hrana preferată a unei păsări care trăieşte undeva departe. Cu ciocul ei le sparge carapacea şi le înghite. Când însă nu izbuteşte să o spargă, o ia în cioc şi se pierde în înaltul cerului. După ce a ajuns foarte sus, o lasă să cadă pe stânci, unde stridia se zdrobeşte. Atunci, cu mai mare uşurinţă stă să savureze carnea gustoasă a stridiei. Ceva asemănător face şi diavolul, când nu poate să înşface un suflet omenesc. Îl urcă pe culmea succesului cu laude şi triumfuri şi de acolo îl zdrobeşte.
Nu este nevoie, fraţilor, de comentarii, vorbeşte viu de la sine această anecdotă.
Domnul, prin parabola plină de învăţăminte a vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14), ne-a arătat că trebuie cu orice chip să evităm imitarea fariseului, ca să nu ajungem şi noi victime ale păcatului viclean şi de moarte al mândriei şi să fim condamnaţi ca acel trufaş, egoist şi prefăcut fariseu.
Se spune – şi să avem în vedere aceasta, căci este foarte instructivă – că „un car plin cu fapte păcătoase, dar pe care-l conduce smerenia, poate să ajungă în rai, în timp ce un car plin cu fapte bune, pe care-l mână trufia, va ajunge în iad”.
De asemenea, mai plăcut este lui Dumnezeu păcătosul umil decât dreptul trufaş. Pe cel trufaş, Dumnezeu, în iubirea Lui, ca să-l înveţe, îl lasă neajutorat, ca să cadă, să se zdrobească, să devină umil şi astfel să se mântuiască!
Mai trebuie să ştim, ca să luăm seama, că mândria şi egoismul sunt sfetnici şi conducători răi şi primejdioşi în calea duhovnicească a vieţii noastre.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, fraţilor, cu această epistolă, am terminat prezentarea păcatelor capitale, care, cu derivatele lor, sunt asemănate, după cum spun Sfinţii Părinţi, cu şerpii veninoşi, care se cuibăresc în inimile oamenilor, şi cu capcanele pe care le întinde satana credincioşilor!
În legătură cu capcanele pe care le întinde diavolul celor credincioşi, se spune că Sfântul Antonie, cândva, având o vedenie, a văzut toate capcanele duşmanului întinse într-un câmp deschis. La vederea lor, Sfântul a spus: „Cum poate cineva până la urmă să învingă şi să se elibereze de atâtea capcane?”. Atunci a răsunat un glas din ceruri care punea: „Toate aceste capcane şi mai multe încă le învinge omul când este bine înarmat cu smerenia” .
Domnul nostru, dragii mei creştini, „Cel blând şi smerit cu inima” (Luca 11, 29), model perfect de umilinţă, să ne dăruiască această virtute îngerească a SMERENIEI, care îi umple de har pe credincioşi, „nimiceşte patimile, deschide poarta cerului”, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, şi, în general, este „izvorul tuturor bunătăţilor”, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Preabunul Dumnezeu, Părintele nostru Cel plin de iubire, Care doreşte mântuirea noastră, să ne întărească în lupta împotriva patimilor, a greşelilor şi neputinţelor noastre, adică împotriva păcatului, ca să poată fiecare din noi să spună ceea ce zice Sfântul Pavel: „ Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13), şi, totodată, să înalţe rugăciune cu recunoştinţă: „Slavă Celui care-mi dă putere!”.
„Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012
