Epistole pastorale: Invidia

0
237

wallpaper-c4201

Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă am să vă vorbesc despre alt păcat capital, cel al invidiei.

Constantin Marasis, filosoful şi poetul din epoca bizantină, defineşte invidia drept „fiară îndârjită, scorpion cu mii de ace, tigru înghiţitor de oameni, plantă ucigătoare, tiranie răuvoitoare”- şi orice altă caracterizare i s-ar face, nimeni nu dă greş.

Părinte al invidiei este diavolul, şi în invidie îşi au începutul: ura, duşmănia, răutatea, reaua voinţa, răzbunarea, calomnia, defăimarea, intrigile denigrarea, complotul, crima, atentarea la reputaţia, cinstea, viaţa şi averea aproapelui.

Aşa cum menţionează Sfânta Scriptură şi istoria, şi precum o confirmă şi evenimentele cotidiene, cutremurătoare, urmările ce decurg din invidie sunt multe şi tragice. Însă, din lipsă de spaţiu voi pomeni numai câteva.

Din invidia diavolului, primii oameni creaţi pe pământ – Adam şi Eva – au căzut din Harul Sfânt şi au fost alungaţi din rai. Din invidie, fraţii lui Iosif l-au aruncat pe acesta într-o groapă şi apoi l-au vândut neguţătorilor; din Invidie, regele Saul urmărea să-l ucidă pe David; din invidie, evreii L-au dat pe Iisus în mâinile lui Pliat, ca să-L condamne la moarte pe cruce; din Invidie, l-a ucis pe filozoful scit, Apaharsin, fratele său; din invidie, l-au omorât pe viteazul şi gloriosul general al lui Iustinian, pe Velissarios; din invidie, de-a lungul veacurilor, s-au distrus mari popoare şi naţiuni glorioase; din invidie au decăzut oameni iluştri.

Au fost neutralizaţi, au fost nimiciţi, s-a complotat împotriva lor, au fost aruncaţi în închisoare, au fost supuşi la chinuri grele şi trimişi la moarte diverşi conducători şi oameni politici valoroşi; din invidie, fraţi, neamuri, prieteni, cunoscuţi, vecini, consăteni, asociaţi, colegi complotează unii împotriva altora, se bănuiesc unii pe alţii, îşi aruncă injurii şi se ucid între ei, ca să se adeverească ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este nevoie de diavol ca să pierim, ajunge că ne invidiem unul pe altul”.

Înţeleptul poet Euripide numeşte invidia „cea mai mare boală printre oameni”. Şi pe bună dreptate, pentru că invidia este cea mai mare suferinţă ca boală sufletească. Este o boală vicleană, care, din păcate, ne atinge pe toţi, pe unul mai puţin şi pe altul mai mult.

Îndeosebi îi atinge pe copii, chiar şi pe cei mici. De aceea, părinţii trebuie să aibă grijă de aceştia în mod deosebit. Să nu facă deosebiri între copiii lor. Să-i iubească pe toţi la fel. Să fie drepţi faţă de ei şi să nu se lase atraşi de calităţile sau defectele lor. Deoarece, dacă de la o vârstă fragedă se înrădăcinează în inimile lor gingaşe şi curate această groaznică patimă a invidiei, a geloziei, mai târziu nu se tratează, ci se dezvoltă. Devine şi mai rea, dar şi mai primejdioasă.

Invidia este o patimă josnică, fatală, întunecată, răutăcioasă, vicleană, chinuitoare şi periculoasă. Războaiele, disensiunile, discordiile, certurile, omorurile, diversele ticăloşii şi neregulile sociale, etnice şi familiale, de cele mai multe ori, toate îşi au cauza în invidie şi zavistie. Şi bine se spune că invidia naşte crimă.

Invidia orbeşte mintea, înnegreşte sufletul, întunecă conştiinţa, alungă liniştea, bunătatea, Harul lui Hristos, îl întristează pe Dumnezeu, închide cerul, deschide drum spre iad, îi bucură pe diavoli, provoacă stricăciuni, distruge reputaţia oamenilor, ucide fiinţe umane, pătează, îl transformă pe omul invidios într-un diavol nimicitor şi presară peste tot nefericire.

Filozoful Vion, când a văzut un nefericit invidios, i-a zis: „Nu ştiu, ori ţie ţi s-a întâmplat un rău, ori altuia un bine”.

Într-adevăr, fericirea, bucuria, progresul, bunăstarea, succesul, evoluţia celorlalţi constituie, pentru cel invidios, o sursă de suferinţă, de amărăciune, de supărare, de întristare şi nesomn.

Dimpotrivă, nefericirea altora îl mulţumeşte. Nu face precum Apostolul Pavel, care-L imită pe  Hristos, şi care împărtăşeşte bucuria cu cei ce se bucură şi întristarea cu cei ce se întristează (Romani 12, 15), ci, imitându-l pe părintele invidiei, satana, el face dimpotrivă: se bucură de cei ce se întristează şi plânge de cei ce se bucură.

Iubiţii mei creştini, să ne controlăm pe noi înşine, lumea noastră sufletească, pe omul dinlăuntru nostru, şi, dacă vom constata că bunăstarea, bucuria şi fericirea altora ne provoacă întristare, atunci, fireşte, vom fi fost atinşi de această boală sufletească oribilă a invidiei şi va trebui să facem totul ca să ne uşurăm de ea.

Să nu ne îngăduim nouă înşine să ne asemănăm cu fiul mai mare din pilda risipitorului, care, în loc să se bucure pentru fratele lui, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 32), începe să se certe cu bunul său părinte.

Să nu facem precum a făcut mai-marele sinagogii din Evanghelie (Luca 13, 10-17), care, ca un conducător al sinagogii şi învăţător al Legii mozaice, în loc să se bucure pentru tămăduirea nefericitei femei neputincioase, gârbove, şi să scoată în evidenţă această minune săvârşită, el, indirect, prefăcut şi în chip viclean, toarnă otrava invidiei împotriva lui Hristos.

În loc să-i invidiem pe alţii pentru avantajele şi reuşitele lor, să încercăm, prin lupta noastră cinstită, să-i ajungem din urmă şi să dobândim şi noi acele virtuţi. Căci pentru acele virtuţi, aşa cum nu ar trebui, noi îi invidiem.

Invidiosul, însă, nu dăunează nimănui, nu face niciun rău celorlalţi. Cel mai mare rău şi-l provoacă lui însuşi. Sfinţii Părinţi spun că, precum neghina atacă plantele, rugina atacă fierul, molia roade hainele, iar cariul lemnul, aşa şi invidia îl roade pe omul invidios şi-l ucide, încet-încet, fară să priceapă, şi trupul şi sufletul.

Este de folos sufletului să aflăm că anticii înfăţişau astfel pe cel invidios: „Aveau o statuie care-l arăta pe un bărbat ţinând în mână un şarpe înspăimântător. Şarpele îşi băgase capul lui veninos în pieptul omului şi-i rodea măruntaiele. Pe chipul bărbatului spasme groaznice arătau durerile înfricoşătoare pe care le încerca, nefericitul. Nu părea însă că vrea să arunce şarpele din mâini şi să se elibereze de el, ci îl ţinea şi-l încălzea în mână şi-l hrănea cu măruntaiele sale şi-l făcea uriaş cu sângele său.

Atenţie, fiii mei, la şarpele invidiei! Să nu-l lăsăm să se încolăcească, să ne învenineze inima şi să ne facă înveninaţi cu ceilalţi”.

Să dezrădăcinăm, fraţilor, din inimile noastre, „planta ucigătoare” a invidiei, plantând în ele virtutea iubirii, a iubirii lui Hristos, care „nu pizmuieşte ” (I Corinteni 13, 4), şi atunci toate se vor schimba. O seninătate dumnezeiască va domni în noi şi o armonie cerească va stăpâni legăturile dintre semenii noştri.

Terminând epistola de faţă, doresc întărirea noastră în luptă, pentru ca să scăpăm de acest păcal capital al invidiei şi să răsune mereu în urechile noastre sfatul şi îndemnul Sfântului Pavel: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5, 26).

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze şi să ne întărească. Amin.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012