Epistole pastorale: Înjurăturile

0
213
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

cearta_10

Iubiţii mei enoriaşi,

Cu această a zecea epistolă vă voi sfătui în legătură cu injuriile şi blestemele, care, din păcate, în repetate rânduri, le scot din gură unii împotriva altora, semenii noştri. Această epistolă constituie continuarea precedentei mele epistole, despre vorbirea murdară.

Deoarece acest subiect este serios şi se referă la un mare număr dintre semenii noştri, am judecat necesar să insist mai mult pe aceasta şi, concret, pe injurii şi blesteme, pe care le aruncă mulţi fraţi de-ai noştri asupra altora, desigur, mai mult din neştiinţă şi prost obicei. Înjurăturile şi blestemele sunt mari păcate în faţa lui Dumnezeu! Însă, în afară de aceasta, fac mare rău şi celor care le spun şi celor cărora le sunt adresate.

Sfânta Scriptură îi numeşte pe cei care pro­nunţă insulte (adică injurii), nu simplu nechibzuiţi (adică proşti, nebuni), ci cei mai nechibzuiţi (adică la gradul superlativ de proşti şi nebuni – Pilde 10, 18). Şi, urmarea este ca de la astfel de oameni cineva să aştepte drame şi situaţii de neîngăduit. De altfel, o spune şi cuvântul lui Dumnezeu: „Omul certăreţ şi defăimător aţâţă cearta ” (Pilde 26, 21).

Efectele tragice rezultate din acestea le consta­tăm cu toţii aproape în fiecare zi. Cupluri, fraţi, rude, vecini, consăteni, elevi, colegi şi alţii, „gura lor e plină de blestem şi de amărăciune ” (Romani 3, 14); se înjură şi se blestemă unii pe alţii, de cele mai multe ori, pentru mici motive şi pricini neînsemnate. De ruşine, evit să numesc cuvintele injurioase care se aud peste tot, mai mult prin pieţe, în localurile de noapte şi pe trotuar, precum şi epitetele înjositoare ornamentale şi caracterizările batjocoritoare, pe care le pronunţă defăimătorii împotriva semenilor lor.

Ne mândrim cu „progresul” şi nivelul nostru de cultură. Dar această comportare şi trivialităţile noastre de neîngăduit la adresa celorlalţi (oricine ar fi), prin injurii, vorbire de rău, insultă, batjocură, persiflări, jigniri, calomnii, blesteme şi blasfemii, care se manifestă cu acţiuni şi gesturi necuviincioase (luare în râs a cuiva, scuipat…), dovedesc contrariul, că, spiritual, suntem rămaşi în urmă. Şi, dacă s-ar lua în apreciere purtarea noastră, am  fi  consideraţi cu o purtare foarte urâtă.

Mulţi, spre a se justifica pentru injuriile şi blestemele pe care le spun, dau vina pe nervii pe care-i au de la multele probleme ale vieţii, pe prostul obicei, pe provocări, pe nedreptăţile pe care le suferă şi pe multe altele. Însă, toate aceste justificări sunt „dezvinovăţire a păcatelor” (Psalmul 140, 4), în timp ce cauzele răului sunt în altă parte. Sunt în neştiinţă, în nepăsare, în lipsa unei educări corecte, în lipsa respectului faţă de personalitatea celorlalţi. Sunt în lipsa cultivării duhovniceşti şi a instruirii spirituale, şi, cel mai important, în înstrăinarea de Dumnezeu, Părintele nostru, şi în dispreţuirea voii Lui celei sfinte.

Trebuie, fraţilor, să cunoaştem, că primii re­ceptori ai urmărilor înjurăturilor şi a blestemelor sunt chiar cei care le scot din gură. Şi aşa cum, atunci când aruncăm în sus deasupra noastră o piatră, se întoarce şi ne cade în cap, aşa şi injuriile şi blestemele se întorc asupra celor cărora le ies din gură, după cum spune Sfântul Evsevie al Cezareei.

Dar şi urmările pentru ceilalţi sunt tragice. Se creează ură, duşmănie, antipatii, răzbunări. Se pro­voacă tulburări în casă, la şcoală, la locul de muncă. Şi acolo unde ar trebui să existe respect reciproc, înţelegere reciprocă, colaborare, armonie, bună înţelegere, se creează un mediu tulbure şi o atmosferă înăbuşitoare, cu efecte rele şi neplăcute, precum desfacerea familiilor, dizolvare de întreprinderi, disfuncţii ale unor servicii şi atâtea alte rele.

Şi încă, blestemul mamei „dărâmă casele copiilor până în temelie” (Sirah 3, 9). De aceea, mamele să bage de seamă în mod deosebit şi niciodată să nu-şi blesteme copiii, oricât de mici sau mari pahare cu amărăciune ar bea de la ei.

Injuriile şi blestemele nu numai că sunt interzise de Sfânta Scriptură şi condamnate de Sfinţii Părinţi, dar, aşa cum ne asigură cuvântul lui Dum­nezeu, „batjocoritorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 10). Şi Domnul nostru spune: „Acela care-l va înjura pe fratele lui şi îi va apune: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Slnedriului; iar cine va zice: nebunule vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). De aceea, şi Sfântul Atanasie, având în vedere urmările pe care le au pentru noi toţi injuriile şi blestemele, zice: „Să nu vă iasă din gură nici blestem, nici înjurături”.

Cel mai rău, bunii mei enoriaşi, este că injuriile şi blestemele care sunt adresate semenilor noştri, prin extensie, se răsfrâng şi asupra lui Dumnezeu însuşi. Pentru că oamenii pe care-i înjuram şi-i blestemăm sunt icoane ale lui Dumnezeu, sunt fiinţe ale Lui, sunt copiii Lui (Facerea 2, 7). Aceasta o confirmă şi Sfântul Iacov, ruda Domnului, care spune: „Îi blestemăm pe oamenii care au fost plăsmuiţi după chipul lui Dumnezeu ” (Iac. 3, 9).

Prin urmare, injuriile şi blestemele pe care din răutate le spun mulţi oameni îl jignesc pe însuşi Dumnezeu şi sunt acţiuni şi fapte de necuviinţă împotriva Lui.

După câte am menţionat mai înainte, cu multă dragoste, rog călduros pe aceşti creştini, cărora le scapă din gură săgeţile otrăvite, de moarte, ale injuriilor şi blestemului, să se oprească s-o mai facă. Şi asta spre binele lor, pentru stima de sine, pentru convieţuirea lor armonioasă, pentru coexistenţa lor normală şi colaborarea lor cu ceilalţi şi, mai ales, ca să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu. Iar pe ceilalţi fraţi, victime, îi rog de asemenea să evite provocările şi răzbunările. Să treacă cu vederea, să se facă că nu aud şi să nu se aprindă. Să-şi stăpâneas­că egoismul. Să tacă. Să arate îngăduinţă. Să aibă răbdarea lui Iov. Să-i ierte pe cei ce-i înjură şi, în general, să încerce „să învingă răul prin bine” (Romani 12, 21), adică cu iubire, care este „îndelung răbdătoare, nu este trufaşă, nu pizmuieşte, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, toate le suferă, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7).

Şi, mai ales, îi rog să facă rugăciune la Dum­nezeu pentru cei care-i înjură şi pentru ei înşişi. Pentru primii, ca Dumnezeu să-i ierte, să-i miluiască şi să-i ajute să se îndrepte, ca nu numai să scape de injurii şi blesteme, fară să se rănească sufleteşte şi trupeşte, ci să şi tragă folos din acestea, instruiţi fiind duhovniceşte.

De actualitate şi folositor consider că este să menţionez aici ceea ce spune un sfânt părinte: „Dacă cineva te înjură, binecuvintează-l. Dacă primeşte binecuvântarea ta, este bine pentru amândoi. Dacă însă nu o primeşte, tu iei de la Dumnezeu binecuvântarea, şi rămâne acestui înjurător blestemul”.

Domnul nostru Cel mult răbdător, fraţilor, Care, „ când Îl înjurau, nu întorcea înjurăturile, şi când suferea, nu ameninţa ” (I Petru 2, 23), şi Care ne spune: „Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă înjură, vă vatămă şi vă prigonesc pe nedrept” (Matei 5, 44), să ne miluiască şi să ne ajute, încât să ne purtăm întot­deauna, unul faţă de altul, ca fraţi adevăraţi şi iubiţi, ca nişte creştini credincioşi şi evlavioşi, şi ca nişte copii cucernici şi buni ai lui Dumnezeu, cu preţuire unul faţă de altul, cu respect reciproc, cu toleranţă, cu blândeţe, cu politeţe, cu bunătate, cu iubire. Şi atunci nici o neînţelegere şi nici o problemă nu va exista între noi.

Viaţa netulburată, pacea şi seninătatea ne va umple inimile şi „pacea lui Hristos” (Ioan 14, 27) va dăinui în legăturile noastre cu ceilalţi, cu fraţii şi semenii noştri.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012