Epistole pastorale: Defăimarea

Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă am să vă reţin interesul cu păcatele acuzării, a defăimării şi a bârfelor.

Vezi toate epistolele pastorale

Din păcate, în acest păcat cădem cu toţii, unul mai puţin, altul mai mult, mici şi mari, neştiutori de carte sau învăţaţi, bărbaţi şi femei, dar mai ales femei.

Există, fraţilor, unii oameni, unele tipuri de oameni, care, fie din prost obicei, fie din curiozitate, după anturajele şi discuţiile lor, care, binecuvântaţi să fie, la întâlnirile lor, la adunările cu prietenii lor, nu se ocupă de altceva decât de alţii: ce spun ceilalţi, ce fac, unde se duc, ce mănâncă, ce poartă. Dacă li se dau motive pe măsură, atunci fac adevărate seriale, timp de ore şi zile întregi. De parcă n-ar avea subiecte de-ale lor de discuţie; de parcă şi-ar fi rezolvat toate problemele, de viaţă şi duhovniceşti, şi nu au cu ce altceva să se mai ocupe.

Şi încă cred necesar să menţionez că există şi unii „creştini”, din fericire puţini, care, de dimineaţa până seara, discută, judecă şi-i acuză pe toţi şi pe luate şi pe toţi îi condamnă, în timp ce pe ei înşişi se consideră mai buni decât toţi, uitând de ceea ce spune Psalmistul: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi?” (Psalmul 129_, 3).

Aceste discuţii „proaste şi stupide” şi preocu­pări care „ dau naştere la ceartă ” (II Timotei 2, 23) sunt de neîngăduit pentru oamenii serioşi şi trebuie si fie evitate de către creştini.

Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi aceştia „grăitori de rău” (Romani 1, 30), care şoptesc de rău şi născocesc în dauna celorlalţi, a semenilor lor, a fraţilor lor creştini. Dacă am cunoaşte cât de mare şi grav este păcatul acesta în faţa lui Dumnezeu, şi dacă i-am şti urmările, l-am evita cu orice chip.

Cuviosul Ioan, în Scara lui, zice că „critica este răpirea neruşinată a dreptului lui Dumnezeu, în vreme ce acuzarea este ruină a sufletului celui care acuză”, iar părintele Aure spune că „moartea sufletului este defăimarea”. De asemenea, după Cuviosul Isaia „defăimarea înseamnă să nu cunoşti slava lui Dumnezeu şi este invidie faţă de aproapele tău”.

După Sfinţii Părinţi, acuzarea şi defăimarea sunt surori cu ura şi cu ranchiuna şi se înrudesc îndeaproape cu calomnia (falsa acuzare) şi cu denigrarea. Nimeni nu acuză şi nu bârfeşte din Iubire, ci din motive josnice, din ură, din răutate, din duşmănie, din invidie, având ca scop blamarea, defăimarea sau nimicirea celui acuzat.

Un exemplu semnificativ de acuzare îl constituie atitudinea şi purtarea fariseului faţă de vameş (Luca 18, 10-14). Ucenic şi adept al fariseului este oricine îl acuză şi-l defaimă pe celălalt, pe oricare altul. Şi aceasta dovedeşte lipsă de iubire şi compasiune faţă de aproapele nostru, arată ipocrizie şi egoism. Cel care acuză ţinteşte în principal spre batjocorirea şi înjosirea aproapelui lui, spre cinsti­rea de sine şi înălţarea de sine. „A şoptit şarpele şi a scos-o pe Eva din rai. Cu acela se aseamănă şi cel care-şi acuză aproapele”, spune părintele Iperie.

Da, bunii mei creştini, cine acuză se aseamănă cu şarpele, care-şi varsă otrava să-l învenineze pe aproapele lui, creând răvăşire, tulburare sufletească şi multe alte probleme. Cel care acuză şi bârfeşte se aseamănă cu acel om scârbos care amestecă în diferite locuri murdării şi gunoaie, de unde iese duhoare de nesuportat şi primejdioasă pentru sănătatea tuturor.

Şi iarăşi, potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, Dumnezeu, celui care acuză şi defaimă pe altul, îi rezervă să cadă în păcatul sau răul acela pentru care îl acuză pe aproapele său, ca să se umilească, să-i fie de învăţătură, să nu mai acuze, şi dacă cu adevărat se căieşte, să fie mântuit.

Cei care, bunii mei enoriaşi, acuză şi-i vorbesc de rău pe alţii, atrag asupra lor mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu. Cutremurător şi instructiv totodată este şi păţania lui Mariam, care-şi acuza fratele, pe Moise. I-a fost luat darul proorocirii şi a fost pedepsită cu boala cruntă a leprei. Şi dacă nu s-ar fi căit, ar fi păţit şi mai rău, poate ar fi murit (Numeri 12, 1-15), pentru exact acest motiv, pentru că păcatul acuzării este foarte mare, cu urmări serioase.

Preabunul Dumnezeu ne îndeamnă pe noi toţi: „Păziţi-vă limba de defăimare” (înţelepciunea 1, 11) şi: „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7. 1), pentru că: „Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul, Cel care poate să mântuiască şi să piardă…” (Iacov 4, 12), şi: „Omule care judeci, eşti fară cuvânt de răspuns” (Romani 2, 1).

„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23) şi „scoate mai întâi bârna din ochiul tău” (Matei 7, 5), ne spune, fraţilor, Domnul.

Cuviosul Macarie Egipteanul, având deplină cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, ne povăţuieşte: „Nu fă rău la nimeni şi nu acuza pe nimeni. Astea să le păzeşti şi vei  fi mântuit”. Iar Cuviosul loan Sinaitul zice: „Diavolii ne împing cu asprime să păcătuim sau, dacă nu păcătuim, să-i acuzăm pe cei care păcătuiesc”.

Aşadar, dacă trebuie să judecăm şi să acuzăm pe cineva, acela suntem noi înşine. Pe noi să ne acuzăm şi să ne condamnăm, cu autocontrol, cu strădanie continuă de îndreptare şi de cultivare duhovnicească a noastră, „întru creşterea în virtute şi desăvârşire”.

Atenţie, fraţilor, diavolii ne invidiază, sunt ucigaşi ai sufletului nostru, să nu-i lăsăm să ne ademenească! Să ne împotrivim lor, să reacţionăm, să luptăm împotriva lor!

Dacă cumva constatăm că au greşeli semenii noştri, în loc să-i judecăm şi să-i bârfim, să ne rugăm pentru ei, pentru pocăinţa lor, pentru îndreptarea şi mântuirea lor.

În continuare, dacă sincer vrem să-i ajutăm, să ne apropiem de ei cu înţelepciune, cu bunătate, cu grijă, cu discreţie, cu iubire şi să le spunem cele de cuviinţă. Este nevoie însă de multă atenţie pentru aceasta, pentru că suntem cu toţii egoişti şi ne ofensăm uşor. Există şi teama că pot să se producă neînţelegeri. Şi, în loc de îndreptare şi folos, să avem rezultatele contrare. Cel mai drept, cel mai înţelept şi mai folositor este, repet, rugăciunea noastră tainică, fierbinte, pentru toţi şi, mai ales, pentru fraţii noştri în greşeală şi care păcătuiesc, oricare ar fi ei. Aceasta, îndeosebi, trebuie să facă bunii creştini, dacă-i iubesc pe ceilalţi şi dacă cu adevărat se interesează de ei, şi nu să-i vorbească de rău, să-i critice şi să-i condamne.

Şi, la final, iubiţii mei enoriaşi, după ce vă mulţumesc pentru bunătatea pe care o arătaţi că primiţi şi cu drag citiţi epistolele mele, vă rog călduros, ca noi toţi, care suntem interesaţi de mântuirea noastră, să ne rugăm, cu conştiinţă de sine, cu judecată a propriului nostru eu şi cu duh de smerenie în faţa Domnului nostru, spunându-I din inimă: „Doamne, Stăpâne al meu, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu-l judec pe fratele meu”.

„Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012