Epistole pastorale: Avariția

0
106
Translate in

zgarcenie

Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă vă voi reţine atenţia cu păcatul capital al lăcomiei (avariţiei sau zgârceniei).

Avariţia înseamnă să dorească cineva, prin orice mijloc şi cu orice chip, să dobândească mai multe bunuri materiale decât are nevoie, fară ca vreodată să fie mulţumit, oricâte ar dobândi, chiar ai dacă ar ajunge stăpânul lumii.

După cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „avar este cineva căruia nu-i este de ajuns strictul necesar pentru întreţinerea lui”. Iar după avva Isaia, zgârcenia este „să nu ai încredere în Dumnezeu că El are grijă de tine, şi să-ţi fi pierdut speranţele pentru împlinirea promisiunilor Lui şi să ai o părere foarte bună despre tine”.

Sfântul Apostol Pavel consideră iubirea de argint „rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10), iar Vion sofistul spune că „zgârcenia este templul oricărei răutăţi”.

Avariţia sau zgârcenia este o boală vicleană sufletească. Orbeşte sufletul omului şi îi ascunde scopul vieţii prezente. Îi strecoară în suflet greşeala şi înşelăciunea, de parcă tot mai multe bunuri materiale i-ar asigura bunăstarea şi fericirea.

Avarul nu are nimic sfânt şi cucernic în el. Ca dumnezeu al lui îl are pe zeul idolatrie Mamona. El adoră banul, materia. În acestea crede, în acestea speră, pe acestea se sprijină. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Apostol Pavel spune că avariţia este „idolatrie ” (Coloseni 3, 5) şi îl numeşte pe avar „ închinător la idoli” (Efes, 4, 31).

De fapt, avarul zgârcit, ca să-şi satisfacă patima lui lacomă, nesăturată şi avidă, nici conştiinţa nu o socoteşte, nici rudenia, nici prietenia, nici frica, nici ruşinea. Nedreptăţeşte, înhăţa, face mărturie mincinoasă, jură strâmb, calomniază, înşeală, acuză, trădează, fură, complotează împotriva părinţilor, fraţilor, rudelor, prietenilor, cunoscuţilor şi a celorlalţi semeni ai lui; se iubeşte pe sine, este individualist, egoist, interesat doar de sine. Pe toate le vrea ale lui; niciodată nu spune că ajunge, că nu mai vrea şi altele.

Avarul seamănă cu marea care nu se umple niciodată, şi este precum focul care arde lacom toate lemnele. Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă pe avar cu un hidropic, care cu cât bea mai multă apă, cu atât setea lui creşte mai tare, şi astfel se adevereşte cuvântul lui Dumnezeu: „Cel ce iubeşte banii niciodată nu se va sătura, oricâţi ar aduna” (Ecclesiastul 5, 9).

De asemenea, aşa cum într-o glastră plină de aur nu se sădeşte nicio sămânţă, aşa şi în inima avarului, niciun sentiment delicat şi frumos nu se sădeşte. Ba încă inima lui seamănă cu pustiul, pe care oricât l-ai stropi, niciodată nu înverzeşte.

De aceea, avarul este fară Dumnezeu, necredincios, neştiutor, nemilos, indiferent, insensibil, dur, fară afecţiune, crud; pentru el nu există Dumnezeu, nu există alţi oameni, decât el însuşi.

Dar poate că unii vor spune: „Noi suntem săraci, ne luptăm cu viaţa, trăim dintr-un salariu, ne câştigăm pâinea cu ziua, avem o stare materială de mijloc, nu avem bogăţiile lui Hristos şi nu ne priveşte, nu ne interesează acest subiect al zgârceniei”. Şi bogatul, şi săracul, şi cel mare, şi cel mic, şi oricine ar fi el, poate fi avar. Nu este nevoie să aibă cineva multe, ca să fie ataşat de bunurile materiale.

Patima avariţiei de la puţin începe şi ajunge la mult, de la o vârstă fragedă îl stăpâneşte pe om, ca să-l înăbuşe la o vârstă adultă. Rezultatele, creştinii mei, ale avariţiei, ale zgârceniei sunt tragice şi dezastruoase. Starea în care ajunge avarul din parabola bogatului fără minte (Luca 12, 16-21), precum şi sfârşitul jalnic al iubitorului de arginţi şi trădătorul Iuda (Matei 27, 5) ne spun totul.

Din păcate, nu este loc să menţionez exemplele din viaţa noastră zilnică, când pentru o mică bucată de pământ sau câţiva copaci, sau alte dispute pe teme materiale, fraţii se ceartă sau se omoară între ei, se află în închisoare sau chiar în mormânt, din cauza avariţiei care a pus stăpânire pe inimile lor. Avariţia este o patimă demnă de plâns, tiranică, chinuitoare, ucigătoare de suflet.

Este viermele care roade sufletul şi trupul. Îl chinuie, îl prosteşte, îl orbeşte pe om, pentru că-l face să se gândească într-una la cele materiale, să creadă că sunt numai ale lui, şi nu-l lasă să vadă scopul real al vieţii şi folosinţa dreaptă, precum şi administrarea corectă a bunurilor materiale.

În realitate, avarul este un om nefericit. Dorinţa lui aprinsă să dobândească şi mai multe nu-l lasă să se bucure de câte are. Teama şi grija continuă îi provoacă o stare de agitaţie permanentă, de îngrijorare, de nevindecat.

Instabilitatea financiară şi nesiguranţa îl lipsesc de seninătatea sufletească, îi iau somnul, aşa cum menţionează şi Sfânta Scriptură, care spune: „Privegherea celui bogat slăbeşte trupul lui şi grija lui strică somnul” (Sirah 31, 1), şi arată şi Sfântul Apostol Pavel, precizând: „…şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).

Cât despre măsura şi regula pe care trebuie s-o aplice creştinul în ceea ce priveşte bunurile materiale, aceasta înseamnă „să fie mulţumit” (Filipeni 4, 11) cu ce are. Adică să caute să aibă atât cât îi este strict necesar pentru sine şi familia sa. Să ceară de la Dumnezeu, zicând Acestuia: „ Dă-mi cele necesare cât să-mi ajungă pentru traiul meu”, (Pilde 24, 8), şi să-L roage să-l ferească de avariţie, adresându-I cele ce urmează: „Pleacă inima mea la mărturiile Tale şi nu la lăcomie ” (Psalmul 118, 36).

Domnul, Care nu neglijează nevoile noastre materiale, ne arată calea pe care trebuie să o urmăm: „ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi atunci toate acestea (bunuri materiale) vă vor fi date” (Matei 6, 33). Şi cuvântul lui Dumnezeu ne confirmă categoric, zicând: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele ” (Psalmul 33,10).

Sfântul Ioan Sinaitul, cel care a scris Scara, spune: „Cine a aflat gustul celor cereşti, cu uşurinţă dispreţuieşte lucrurile pământeşti. Cel ce însă nu le-a gustat pe acelea, se mulţumeşte cu bogăţiile sale pământeşti”. La fel, din păcate, păţim şi noi: ne bucurăm cu cele pământeşti, pentru că nu ştim gustul celor cereşti. Dar aceasta nu este valabil pentru cei cu adevărat credincioşi, pentru sfinţi, care dimpreună cu Apostolul Pavel le consideră pe toate pagubă, gunoaie, faţă de înălţimea cunoaşterii bunului preaînalt, pe care l-au câştigat cunoscându-L pe Iisus Hristos (Filipeni 3, 8).

Iubiţii mei creştini, şi cuvântul lui Dumnezeu stă mărturie, dar şi experienţa credincioşilor o con­firmă că fericirea omului nu depinde de bunurile materiale, ci de credinţa şi încrederea pe care o are omul în pronia şi ocrotirea lui Dumnezeu.

Haideţi să ne adaptăm şi noi viaţa după voia lui Dumnezeu. Să trăim având ca model viaţa creştină, şi atunci toate vor fi bune şi frumoase. Vom fi, din toate punctele de vedere, cei mai câştigaţi şi avantajaţi, aşa cum Apostolul Pavel ne asigură, zicând că: „Smerenia este folositoare la toate, şi sufletului, şi trupului, pentru că făgăduieşte şi dăruieşte bunuri şi pentru viaţa prezentă, şi pentru Cea viitoare ” (I Timotei 4, 8).

Părintele nostru ceresc, fraţii mei, Care poartă de grijă „păsărilor cerului” şi „crinilor sălbatici” (Matei 6, 26, 28), să ne miluiască, să Se îngrijească de noi şi să ne lumineze, ca să continuăm drept şi plăcut Lui drumul vieţii noastre, care este un drum spre ţara făgăduinţei, împărăţia lui Dumnezeu, în care doresc ca noi toţi să ajungem, devenind „moştenitorii lui Hristos” (Romani 8, 17), fiii credincioşi ai lui Dumnezeu. Amin.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012