Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti

0
105
Translate in

episcopPersonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cu­nos­cut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în co­mu­na Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut stu­diile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cer­nă­u­ţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epi­cle­zei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în ace­laşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, im­pu­nând tuturor prin puterea exemplului personal. Din în­dem­nul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s‑au cununat civil şi religios, primind astfel binecu­vântarea Bisericii.

Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând ade­sea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile cre­din­cio­şi­lor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să în­ţe­lea­gă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu pli­nă, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Buco­vi­na de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte impor­tan­tă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din feri­cire vre­melnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa epis­co­pu­lui Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici an­ti­româneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din t­ri­to­riul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crea­rea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lo­vi­te de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sa­le la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basara­bia şi Bu­co­vi­na fuseseră numai un an sub ocupaţie sovie­tică, Nicolae Po­povici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planu­rile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să de­nun­ţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.

Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ar­dea­lului de Nord, dar marchează şi începutul comu­nizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar vă­zând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.

Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii des­chi­se, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mul­ţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca dis­tru­gerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent ca­noa­nele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica orto­doxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocu­pându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi res­pec­tă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are auto­no­mia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi li­ber­tatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Epis­copul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin me­morii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul su­veran al episcopului de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar aces­ta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, me­ni­te să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bise­ri­cii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, consi­derând că lu­cru­rile făcute prin forţă nu au durabi­litate. De ase­me­nea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la epis­co­pie – calul troian al comu­niştilor în viaţa Bisericii.

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat cons­tant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cul­telor, afir­mând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Ast­fel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colec­ti­vi­ză­rii, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care co­mu­niştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vor­bea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate a­ces­te predici, ele nu erau altceva decât instigări contra­re­vo­luţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea de­vine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pen­si­oneze – pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patri­ar­hu­lui Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s‑au iz­bit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu e pensionat, atunci va fi arestat. Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 oc­tom­brie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here