Epigonii – Ars poetica eminesciană – O succintă interpretare a mesajului

0
110

epigonii

Epigonii – Ars poetica eminesciană. O succintă interpretare a mesajului.

Citiți și Mihai Eminescu – Concepția despre poezie.

La 20 de ani, Eminescu scria „Epigonii”

În anul 1870, la numai 20 de ani, Eminescu scria poemul „Epigonii”, arta sa poetică, în care îi elogia pe înaintași. Poemul, care a apărut în revista „Convorbiri literare”, a suscitat interesul lui Titu Maiorescu. Rezultatul acestei admirații a marelui critic este consemnat în însemnările sale în „Direcția nouă în poezia și proza română”, în care îl numește pe Eminescu „poet în toată puterea cuvântului”, posesor al unui limbaj „plin de farmec”. Epigonii reprezintă urmașii nedemni ai unor înaintași iluștri, descendenți fără valoare care nu se ridică la înălțimea predecesorilor.

Eminescu contura în „Epigonii”, încă de la început, în mod metaforic, spiritualitatea românească, care nu se impusese prin valoare artistică autentică, ci prin vibrație și emoție („te mișcă acea naivitate sinceră, neconștientă” a lor). Metafora acestor timpuri naște ideea paradisului, a lumii ca mit:

„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri…”

Înaintașii – Adevărații creatori de limbă și inițiatorii de act estetic

În înaintași, Eminescu descoperă pe creatorii de limbă, pe inițiatorii de act estetic, dar și pe patrioții adevărați. Sunt versuri din care se remarcă dorința eului liric de a se contopi cu epoca trecută și cu aceste destine de poeți luptători. În Mureșan el descoperă poetul-profet. Pe Negruzzi îl admiră pentru întoarcerea lui în trecutul plin de valori. Lui Alecsandri îi dedică trei strofe, utilizând, ca poetul pastelurilor, determinări bogate. Fiecare nume este caracterizat printr-o metaforă revelatoare:

„Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară…”

Se prefigurează în „Epigonii” gândirea amplă eminesciană, în structuri enumerative dezvoltate. De multe ori, însă, în amploarea secvenței, accentuarea ține de solemnitate. Eminescu folosește un lexic ales, elogios, care arată admirația sinceră.

Citiți și Mihai Eminescu – Chemarea spre totdeauna și spre primordial a poporului român.

Epigonii – Partea a doua

Partea a doua este așezată în antiteză romantică cu prima. Situându-se în prelungirea liniei junimiste și definindu-și atitudinea clară față de predecesori, poetul sesizează confuzia valorilor și „formelor fără fond”:

„Oamenii din toate cele fac icoană și simbol,
Numesc sfânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează.”

Rupt de tradiție, epigonul cântă fals și imită la nivelul clișeelor verbale. Aducând o laudă gestului creator naiv, poetul își manifestă acum neîncrederea în valorile contemporane. Limbajul devine virulent, iar portretul epigonului se naște caricatural-grotesc. Ironia romantică, născută din amărăciune, îl include și pe poet: „Iară noi? Noi, epigonii?…Simțiri reci, harfe zdrobite…”. Viața ca teatru implică existența măștilor. Spiritual, epigonul nu există („În noi totul e spoială…”). Lipsa unei credințe reale este clar susținută de versul: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază.”

Eminescu oferă o definiție cugetării sacre, pe care o socotește abilă organizare de categorii și concepte abstracte la care realitatea nu se potrivește. Ea încifrează sensul existenței, suprapunându-i unul fals:

„Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’ existente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Citiți și Călinescu despre Eminescu, Creangă și Caragiale.

Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi

Poezia devine o expresie a interiorității, o transfigurare a realului, căci, fiind o izbutire estetică, ea are și un înalt conținut de sentimente. Ea este metafora totală, care asigură înălțarea spirituală, deci purificarea prin artă (catharsis-ul). Atitudinea contemplativă este înlocuită cu violența și revolta. Poezia devine formală. Simțind nevoia actualizării valorilor trecute, Eminescu atenționează literatura contemporană, care se îndreaptă spre sterilitate pentru că se îndepărtează de sursele inițiale autentice. Tonul este ironic, sarcastic, chiar caustic. Cugetările filosofice din final au valoare aforistică și anunță marea operă de mai târziu, dar și pesimismul caracteristic poetului:

„Noi reduce tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi.”

Mihaela Mușetescu

Citiți și Zilele Eminescu, la Memorialul Ipoteşti. Programul evenimentelor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here