Eminescu, poem cu poem: Lacul

0
44

Eminescu, poem cu poem: Lacul
În scurta şi graţioaasa poezie Lacul, înainte de a se prezenta pe sine, poetul descrie în câteva cuvinte peisajul:
„Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Când am vizitat casa părintească a lui Eminescu din Ipoteşti, am mers să văd şi lacul evocat în această poezie (şi în altele). Ca să ajung la el, am străbătut un drum îngust, asemănător cu o alee, printr-o pădure, din care se auzeau din când în când triluri de mierlă. După câţiva kilometri, am ajuns la întinderea de apă, înconjurată de copaci (de aceea lacul apare în poezie ca „lacul codrilor”). Apa, stătută, nu doar stătătoare, era acoperită, într-adevăr, în întregime, de nuferi galbeni, dar şi de mătasea broaştei şi de o încrengătură de alte plante, necunoscute mie, făcând imposibilă navigaţia, fie şi cu o simplă barcă. Parcă pentru a ilustra această imposibilitate, o luntre veche, din lemn cioplit, putrezea lent aproape de mal, legănată de valuri.
Lacul, considerat „obiectiv turistic” (şi numit în pliante „lacul lui Eminescu”), fusese cândva proprietatea tatălui poetului. Ulterior am aflat, din presă, că a devenit proprietatea unui om de afaceri din vremea noastră, care voia să-l cureţe şi să dreneze terenul din jurul lui, pentru a amenaja acolo un loc de agrement, cu hotel, debarcader şi teren de tenis. La reacţia plină de indignare a opiniei publice, autorităţile locale au explicat că, în realitate, lacul fusese de la început identificat greşit ca „lacul lui Eminescu” şi că în realitate alt lac l-a inspirat pe poet. Cine mai ştie adevărul? Cert este că orice discuţie în limbaj funcţionăresc pe această temă strică farmecul reveriilor noastre de vizitatori ai locului. Din fericire, „lacul codrilor albastru” rămâne intangibil – imposibil de vândut şi de exploatat – în rama poeziei eminesciene.
Combinaţia de culori este bine gândită: albastru, galben, alb. Culoarea reprezintă singura însuşire menţionată a fiecărui element din compoziţia tabloului şi de aceea se ţine minte: lacul este albastru, nuferii sunt galbeni, cercurile în continuă extensie de pe suprafaţa apei sunt albe. în afară de această picturalitate a versurilor, se mai remarcă o personificare discretă, redusă la verbul tresărind. Undele propagate în cercuri concentrice pe suprafaţa lacului sunt generate de o tresărire a lacului, care are parcă o viaţă a lui, secretă. Originală este folosirea verbului a cutremura, care dă o sugestie de comunicare misterioasă între lac şi barcă. Şi toate acestea în numai patru versuri, fiecare de doar opt silabe!

Apoi, vine în prim-plan poetul, un bărbat singur şi îndrăgostit, care se uită melancolic la barcă şi îşi imaginează că s-ar sui în ea cu iubita lui:
„Şi eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept;/ Să sărim în luntrea mică,/ îngânaţi de glas de ape,/ Şi să scap din mână cârma/ Şi lopeţile să-mi scape.”

Ca aproape toate „poeziile de dragoste” ale lui Eminescu, şi aceasta are o simplitate de romanţă. Când schiţează o cosmogonie sau când se adresează divinităţii supreme cerându-i să-l facă să dispară tară urmă, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată, poetul uimeşte prin profunzimea filosofică a gândirii sale. în schimb, când scrie pentru iubita lui (biografii au identificat-o ca destinatară a poeziei Lacul pe Veronica Micle, dar aceasta contează mai puţin), uimeşte prin renunţarea la orice complicaţie. Parcă scrie versuri pentru copii.

Eminescu nu o ia pe femeie ca parteneră într-o aventură intelectuală, ci îi propune întotdeauna doar un joc erotic. Chiar şi dacă simte faţă de ea o adoraţie mistică şi o idealizează, o tratează ca pe o fiinţă care nu ar înţelege abisurile trăirilor filosofice. Sau pe care ar vrea să o ocrotească, alintând-o şi învăţând-o exclusiv coregrafia dragostei. Zâmbeşte trist când o vede fericită, ca şi cum ar şti mai multe decât ea. Nu vrea să afle şi iubita lui că „totuşi este trist în lume”.

Tocmai de aceea preferă absenţa ei. îi convine să o cheme, să o implore să-şi facă apariţia, iar ea să nu vină (aşa a iubit-o şi pe Veronica Micle, dar, s-o spunem din nou, acest plan biografic nu trebuie luat în considerare – decât în treacăt – în înţelegerea poeziei).

Momentele de dragoste sunt aproape toate virtuale (ca şi acelea trăite azi de mulţi tineri pe Internet). Ne aflăm în regimul lui să:
«Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune -/ Vântu-n trestii lin foşnească,/ Unduioasa apă sune!”

O puternică impresie fac verbele la conjunctiv fără să. Poetul le dă o Va 0are imperativă, rar întâlnită în limba română în cazul verbelor la persoana a treia: „Vântu-n trestii lin foşnească,/ Unduioasa apă sune!” Este ca şi cum vântului i s-ar ordona să foşnească, iar apei să sune. Eminescu obligă realitatea să creeze ambianţa necesară unei scene de dragoste.

Poezia se putea încheia aici. în conformitate însă cu sensibilitatea estetică a secolului nouăsprezece, poetul compune şi o strofa de încheiere, care intră într-o relaţie de simetrie cu prima:
„Dar nu vine… Singuratic/ în zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ încărcat cu flori de nufăr.“

 

Alex Ştefănescu – Eminescu, poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here