Eminescu poem cu poem – La mormântul lui Aron Pumnul

0
134

Eminescu poem cu poem – La mormântul lui Aron Pumnul

Primele poezii scrise de Eminescu n-au nimic eminescian. Şi sunt, în general, lipsite de poezie. Încă adolescent, cu mintea plină de ecouri­le lecturilor din Lepturariul lui Aron Pumnul, poetul imită într-un mod exterior diverse voci lirice din vremea lui. O face cu o seriozitate naivă, trăind o beţie pe care Titu Maiorescu o va numi la un moment dat – referindu-se la alţi autori – beţia de cuvinte.

Peste mai bine de o sută de ani, tot într-un mod exterior – dar in­tenţionat exterior – va imita acele voci lirice Mircea Cărtărescu, în vo­lumul Levantul.

Ceea ce Mircea Cărtărescu va parodia cu premeditare, Eminescu parodiază involuntar, în ambele cazuri totul bazându-se pe o familiarizare perfectă cu stilurile poetice ale epocii.

La mormântul lui Aron Pumnul, prima poezie a fost publicată de Mihai Eminescu – pe vremea când avea 16 ani. Era elev la K.K. Ober- Gymnazium din Cernăuţi şi semna Mihail Eminovici – conţine un sin­gur vers demn de interes. Un singur vers care ar fi putut atrage atenţia unui cititor atent şi binevoitor. Am să revin asupra lui. Trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de ca­pacitatea de a emoţiona, nu anunţă prin nimic un poet.  Dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei, i-aş fi răspuns autoru­lui că nu are talent. În ceea ce mă priveşte, i-aș fi spus că ar trebui să renunţe la poezie. Iar dacă autorul m-ar fi ascultat, n-aş fi ştiut niciodată că am săvârşit o crimă împotriva culturii.

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!“

Poetul dezvoltă, după cum se vede, o retorică barocă. Folosește cuvinte mari şi serii sinonimice care eşuează în tautologii. Profesorul dispărut este definit, succesiv, ca un luceafăr, ca o lumină şi ca o dalbă stea. Cele trei reprezentări ale unei prezenţe luminoase în lume nu se completează reciproc şi nici nu se rectifică reciproc. Aceasta pentru a se ajun­ge la o îmbogăţire sau la o nuanţare a semnificaţiei. Este vorba doar de o repetare având drept scop umplerea tiparului prozodic.

Şi celelalte imagini sunt convenţionale şi şterse, de inspiraţie şcolăresc-livrescă. Ar fi putut fi activate din punct de vedere estetic, dar elevul de gimnaziu pare atât de mulţumit că le cunoaşte şi că le poate utiliza încât nu mai face efortul să le cureţe de rugină.

Şi apoi, oricum, poezia scrisă la moartea profesorului său iubit, Aron Pumnul este o odă fu­nebră cu caracter oficial. A fost erou al luptei pentru apărarea identităţii culturale a românilor în Bucovina aflată sub jurisdicţie austriacă. Tânărul autor o scrie cu un scop precis – să o includă într-o broşură cuprinzând şi versurile colegilor săi de gim­naziu. Broșura va avea titlul comun Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaziali de-n Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. În aceste condiţii, în mod inevitabil el are grijă să scrie cum se scrie. La o înmormântare nu te îmbraci original, ci porţi obligatoriu haine de doliu, ceea ce înseamnă că accepţi o uniformă a ceremonialului colectiv.

De altfel, celelalte patru poezii în limba română din broşură (alte două fiind scrise în germană), compuse de alţi gimnazişti, sunt foarte asemănătoare cu poezia lui Eminescu. lată, ca exemplu, cum sună ne­crologul în versuri semnat de Şt. Ştefureac:

„Plângi acum junime! Plângi cu întristare,/Căci fatala moarte fără îndurare/ Ţi-a răpit din sânu-ţi, ce era mai rar,/ Ţi-a răpit un mândru, scump mărgăritar!// Ţi-a răpit, vai! Steaua, ce cu înfocare,/ Sus pe ori­zontul dulcii ţării tale/ Fără contenire, falnic strălucea/ Şi la metă naltă calea-ţi arăta!”

Eminescu îşi începe discursul cu un verb la imperativ: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină!”. Ştefureac îşi începe şi el discursul cu un verb la imperativ: „Plângi acum junime! Plângi cu întristare!”. Eminescu îl compară pe regretatul profesor cu o stea. Ştefureac îl com­pară şi el cu o stea. Limbajul poetic, în totalitatea lui, este la amândoi autorii încărcat şi teatral.

Afirmam la început că există un singur vers în artificioasa poezie a tânărului Eminescu (pe atunci – Eminovici) care te poate face să te gândeşti că autorul are simţ poetic. Este vorba de versul următor:

„Metalica, vibrânda a clopotelor jale”

Poetul dă dovadă de curaj artistic amintind de jalea clopotelor. El trece peste ceea ce toată lumea ştie, că dangătul clopotelor este un mij­loc prin care oamenii îşi comunică tristeţea. Îşi imaginează că şi clopotele deplâng moartea lui Aron Pumnul. În plus, el individualizea­ză jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă. Are cu o fineţe a observării realităţii care va fi parte constitutivă a eminescianismului.

În mod curios există o mărturie conform căreia tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminescu atunci când a încredinţat poezia tiparului. Iată ce povesteşte Teodor V. Ştefanelli despre acest moment (în Amintiri despre Eminescu, 1914):

„Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poe­zie. El mai schimba, mai adăogia, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins.“. „Mi-a citit apoi întreaga poezie.“. „După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică «Metalica, vibrânda a clopotelor jale», nu-i place. Dar nu a mai avut timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea.“

Îţi vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ştefanelli, că tânărul Eminescu, încă neformat ca poet, a tresărit el însuşi auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene şi primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca şi cum ar fi vrut să-şi refuze propriul destin.

*

Din alte poeme compuse la acea vârstă nu se poate reţine niciun vers original.

Toate sunt scrise în limba de lemn a poeziei tânguios-sentimentale şi declamativ-patriotice din epocă. Este limba în care l.L.Caragiale a conceput tiradele lui Rică Venturiano. Putem parcurge textele eminesciene de atunci fugitiv, transcriind la întâmplare scurte citate din fiecare. Rezultă, prin însumare, un poem compozit, dar uni­tar stilistic:

  • De-aş avea („De-aş avea o floricică/ Gingaşă şi tinerică”).
  • O că­lărire în zori („Roz-alb-auroră, cu bucle de aur/ Sclipinde-n rubin,/ Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur/ Pe-al florilor sân“).
  • Din străină­tate („Da! Da! Aş fi ferice, de-aş fi încă odată/ În patria-mi iubită, în locul meu natal,/ Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată/ Visările juniei, visări de-un ideal.“)

  • La Bucovina („Astfel totdeauna, când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!“).
  • Speranţa („Cum mângâie dulce, alină uşor/ Speranţa pe toţi muritorii!/ Tristeţă, durere şi lacrimi, amor,/ Azilul îşi află în sânu-i de dor/ Şi pier, cum de boare pier norii.“).
  • Misterele nopţii (Când din stele auroase/ Noaptea vine-ncetişor/ Cu-a ei umbre suspinânde,/ Cu-a ei silfe şopotinde,/ Cu-a ei vise de amor“).
  • Ce-fi doresc eu ţie, dulce Românie („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele ner­voase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!).
  • La Heliade („De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,/ Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,/ Ci falnica cunună a bardului bătrân;/ Eu n-aş ale­ge lira vibrândă de iubire,/ Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,/ Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.“).

  • La o artistă („Ah, ca visul ce se-mbină/ Palid, lin, încetişor,/ Cu o rază de lumină/ Ce-arde geana ochilor;/ Tu cântare întrupată!/ De-al aplauzelor fior/ Dispărând divi­nizată,/ Răpişi sufletu-mi în dor.“).
  • Amorul unei marmure („Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,/ Eu singur n-am cui spune ne­bunul meu amor,/ Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere/ O piatră să ador.“).
  • Junii corupţi („Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?/ Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,/ O, oameni morţi de vii!/ Să vă admir curajul în vinure vărsate,/ În sticle sfărâmate, hurii neru­şinate/ Ce chiue-n orgii?“).
  • Amicului F. I. („Visuri trecute, uscate flori/ Ce-aţi fost vieaţa vieţii mele,/ Când vă urmam eu, căzânde stele,/ Cum ochiul urmă un meteor,// V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul,/ Precum cu toamna frunzele trec;/ Buza mi-e rece, sufletul sec,/ Vieaţa mea curge uitând isvorul.“).

  • La moartea principelui Ştirbey („Cine-i acvila ce cade? Următoarea întrebare este ”Cine-i stânca ce se sfarmă?”. Apoi: Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?
  • Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?…/ — Este Domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!…“).

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here