Eminescu poem cu poem – Epigonii

0
40

Epigonii
Trecutul e măreţ, iar prezentul – meschin. Această credinţă a lui Eminescu nu i-a putut fi clintită niciodată, de nimic. În poemul Epigonii el glorifică modesta literatură română din secolul optsprezece şi prima jumătate a secolului nouăsprezece. O tratează însă cu dispreţ pe aceea din timpul lui, care ar fi meritat cu adevărat glorificată.

Bineînţeles, Eminescu nu procedează ca un critic literar, ca Titu Maiorescu, de exemplu.

Acesta denunţase amatorismul poeziei pre-junimiste, găsind demnă de interes doar poezia lui Vasile Alecsandri.

Pledase pentru un nou mod de a scrie poezie, printre preferaţii lui numărându-se chiar Eminescu.

Cu alte cuvinte, poetul nu analizează textele în sine, ci evocă presupusul idealism al scriitorilor de altădată.

Idealismul îl compară cu mediocritatea afectivă a contemporanilor săi:

„Iară noi? noi, epigonii? … Simţiri reci, harfe sdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ în noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”. Afirmă:  „Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. În continuare: „Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,/ Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni./ S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;/ Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”

Eminescu se remarcă, în numeroase privinţe, prin clarviziune, dar în judecarea trecutului nu mai este deloc clarvăzător.

Îl stăpâneşte o iluzie sau, mai exact spus, se lasă el cu voluptate în voia unei iluzii, dintr-o înnăscută dorinţă de măreţie. Poetul nu poate să-i considere personaje legendare pe oamenii din jurul său. De ce? Pentru că îi vede. Pe cei din trecut nu-i vede, ci doar îi imaginează pe baza unor informaţii filtrate de cronici şi legende.
Pe oamenii politici din vremea lui îi asculta, ca ziarist, vorbind în Parlament pe teme dintre cele mai prozaice. Sau citea în presă că fac aranjamente suspecte, ceea ce nu puteau să-i inspire admiraţie.

Îi inspirau, dimpotrivă, un dispreţ sincer.

C. A. Rosetti (Constantin Alexandru Rosetti) ar fi putut fi privit de poet ca un erou. Aceasta, pentru că, după revoluţia din 1848, fusese urcat de turci cu forţa într-un tren, alături de alţi revoluţionari. A fost dus în afara ţării, ca un proscris. C.A. Rosetti, deci, liberal cultivat, îndrăgostit de România, pe care voia să o modernizeze, este portretizat caricatural de Eminescu. Pentru că era exoftalmic, are parte – în Scrisoarea III-de o reprezentare grotescă, este adevărat, foarte expresivă. Tocmai de aceea este greu de uitat. „Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască/ îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască.”

Dacă ar fi trăit cu patru sute de ani în urmă, Eminescu n-ar fi fost încântat nici de Ştefan cel Mare.

Ar fi avut, poate, nostalgia lui Alexandru cel Bun. Ne putem amuza imaginându-ne cum ar fi reacţionat la discuţiile dintre Ştefan cel Mare şi sfătuitorii săi apropiaţi.
În poemul Epigonii, scriitori fără valoare din trecut sunt omagiaţi numai pentru că sunt din trecut. Ţichindeal, Sihleanu, Bolliac şi toţi ceilalţi poeţi aşezaţi de Eminescu în panteonul poeziei nu mai reprezintă azi nimic pentru cititorul român. Dar Eminescu şi contemporanii săi, Caragiale, Slavici, Creangă sunt pentru toată lumea clasici aureolaţi de glorie. Tocmai despre această generaţie glorioasă, din care face şi el parte, Eminescu are o părere iremediabil proastă:
„Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri“…

Ce eroare de apreciere! Luăm act de orbirea temporară a unui geniu. Orbirea a oferit unor autori insignifianţi dinaintea lui şansa nesperată de a rămâne nemuritori, prin înregistrarea lor în poemul Epigonii.

*
„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/… / Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere“. Aceste versuri fac parte din memoria noastră colectivă, există dinaintea naşterii fiecăruia dintre noi şi vor rămâne şi după ce noi nu vom mai fi. Aşa se explică de ce nu le mai citim de multă vreme cu atenţie. Le ştim pur şi simplu, nu le analizăm. Dar merită să le examinăm, cu o curiozitate nouă, ca şi cum nu le-am mai fi citit vreodată. Când se gândeşte la precursorii săi, Eminescu foloseşte în mod curios verbele „a privi“ şi „a vedea“: „privesc zilele de-aur“, „văd poeţi”.

Oricine altcineva ar fi spus „Când mă gândesc la zilele de-aur ale scripturelor române, îmi vin în minte poeţii de atunci, care…”.

Pentru Eminescu, cu conştiinţa lui atotcuprinzătoare, trecutul intră mereu în raza lui de observaţie, face parte dintr-un prezent extins.
El nu trebuie să întreprindă laborioase reconstituiri filologice ca să evoce literatura de altădată. Având o memorie activă şi o imaginaţie care îl serveşte prompt, este de-ajuns să privească în trecut. Acolo, imediat îi vede pe poeţii de atunci.
Limba veche este pentru el „ca un fagure de miere”. Poeţii evocaţi nu scriau în această limbă, ci o scriau. Acesta este un compliment exorbitant făcut acelor poeţi. În realitate, abia Eminescu va fi cel care va scrie limba română, în forma ei modernă.

Limba română este într-adevăr, dintotdeauna, ca un fagure de miere.

Cuvintele ei mustesc de înţelesuri vâscoase şi dulci. Este o limbă senzual-imprecisă, pitorească şi prietenoasă, de care se pot servi mai degrabă îndrăgostiţii şi poeţii. În niciun caz, diplomaţii sau oamenii de afaceri. Românii, în general, nu au proprietatea termenilor, au talent literar. Ei nu găsesc repede cuvântul potrivit, care poate nici nu există, dar găsesc pe loc metafora potrivită. Un exemplu este chiar Eminescu care nu spune despre limba română că este analitică sau sintetică. El spune că este… ca un fagure de miere. Imagine mai puţin exactă – dar mai adevărată – decât un termen de specialitate.

Urmează binecunoscuta enumerare de poeţi (şi prozatori!), fiecare definit lapidar, printr-o metaforă critică sau prin câte o aluzie la ceea ce a scris (un cititor străin sau un cititor român necultivat n-ar putea înţelege aceste aluzii).

„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:/ Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,/ Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,/ Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,/ Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,/ Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.“
Doar Alexandru Sihleanu mai are parte de o asemenea caracterizare succintă. Despre el spune: „Liră de argint, Sihleanu”. Începând cu fabulistul Alexandru Donici, prezentările critice în versuri se extind (Eminescu procedând aşa cum va proceda G. Călinescu). Aceasta, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. În această carte, spaţiul tipografic rezervat fiecărui scriitor este direct proporţional cu valoarea sa.

„Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,/ Care, cum rar se întâmplă ca să mediteze pune/ Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;/ Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?/ S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-turnată./ S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.”

*
Eminescu îi evocă nu numai pe scriitori, ci şi propria lui stare de vrajă de pe vremea când, copil fiind, citea cărţile lor. Versul „Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?” – cu trimitere la fabulele lui Alecu Donici – te face să te gândeşti la alt vers eminescian, care nu se referă la lecturi: „Unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot?“ Este ca şi cum în Epigonii poetul ar fi scris: „Unde eşti copilărie, cu cărţile tale cu tot?”

„S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.”…

Anton Pann murise încă din 1854, când Eminescu avea doar 4 ani. De aceea la 20 de ani, când compunea poemul Epigonii, lui Eminescu i se părea că autorul cu un potcap în cap (aşa cum îl ştia dintr-o gravură) şi cu broşuri puse în vânzare în iarmaroace – Povestea vorbei, Spitalul amorului, De la lume adunate şi iarăşi la lume date etc. – aparţine unui trecut îndepărtat. Factura popular-lăutărească a versurilor lui Anton Pann l-a încântat fără îndoială pe Eminescu, care a conceput una din cele mai originale şi măgulitoare caracterizări din câte s-au făcut vreodată unui scriitor român: „cel isteţ ca un proverb”.

Ion Heliade-Rădulescu mai trăia când scria Eminescu Epigonii, dar nu se mai afla demult în centrul atenţiei şi, în plus, dădea tot mai des semne de pierdere a minţilor.

De aceea, evocându-l, poetul foloseşte verbele la trecut:
„Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicelor sânte profeţiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’esplicată/ Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”
Megalomania lui Heliade este interpretată, cu generozitate, ca măreţie: „Munte cu capul de piatră de furtune detunată”.

Atitudinea reverenţioasă a lui Eminescu faţă de înaintaşi este greu de înţeles azi, când mulţi dintre tinerii scriitori îi neagă furibund pe scriitorii din generaţiile anterioare, cerându-le brutal să dispară de pe scena vieţii publice, sau îi curtează expeditiv, pentru a obţine de la ei, prin contaminare, puţină notorietate.

Schimbarea de atitudine se explică prin degradarea societăţii româneşti, produsă de comunismul instalat în ţară în 1945 şi doar parţial dezinstalat după 1989. După o jumătate de secol de acţiune distructivă sistematică îndreptată împotriva civilizaţiei tradiţionale, cu o structură armonios-rurală, împotriva figurilor ilustre din istoria culturii naţionale, nu s-a păstrat aproape nimic din respectul faţă de trecut.
Rezultatul acestei acţiuni este dezolant.

Niciun poet tânăr din vremea noastră nu-l evocă pe Eminescu nici măcar cu preţuirea şi respectul cu care Eminescu însuşi îl evoca pe Andrei Mureşanu, un poet rudimentar, aproape uitat azi:

„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune/ Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”
Eminescu ştia bine că scriitorii glorificaţi de el în Epigonii nu au mare valoare, dar nu le inventa valoarea, ci evidenţia la ei exact ceea ce era de evidenţiat şi anume candoarea şi entuziasmul unor deschizători de drumuri.

De altfel, în scrisoarea (reprodusă de Perpessicius în volumul I de Opere, menţionat deja de mine, la începutul cărţii, în Notă) care însoţea poemul trimis lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri literare, tânărul poet aflat la studii la Viena explică în cunoştinţă de cauză astfel.

„Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan ori Eliade, – acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei.”
Sentimentul continuităţii reprezintă ceva foarte important pentru păstrarea identităţii unui popor. Am aflat – cu prilejul unei călătorii la Beijing – cum procedează în China producătorii faimoaselor porţelanuri chinezeşti pentru fabricarea cărora este nevoie de o argilă (combinată cu alte ingrediente) păstrată în depozite subterane, la fermentat, timp de o sută de ani: chinezii care folosesc argila pregătită pentru ei cu o sută de ani în urmă prepară la rândul lor argila pentru urmaşii lor de peste o sută de ani! Se realizează o colaborare impresionantă între generaţii despărţite de câte un secol.

Acest minunat sentiment al continuităţii îl avea Mihai Eminescu, care la vârsta studenţiei era pe deplin matur şi responsabil.

Astăzi, tocmai el este denigrat la scenă deschisă de tineri insolenţi şi vârstnici calculaţi. Despre Eminescu, chiar şi cel mai lipsit de iluzii spirit din cultura europeană, Emil Cioran, vorbea favorabil. Spunea: „Eminescu ne mântuie de condiţia noastră mediocră. România poate să facă toate prostiile şi Eminescu le compensează”. Iar intelectualii care ştiu bine ce înseamnă Eminescu tac.

Nu mi-l imaginez pe un tânăr poet de azi scriind cu atâta bucurie despre Eminescu, aşa cum scria Eminescu despre Alecsandri:

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,/Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,/ Acum secolii străbate, o minune luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri”.

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here