Eminescu, poem cu poem: Dorinţa

0
30

Eminescu, poem cu poem: Dorinţa

Un cunoscut al meu, cucerit de frumuseţea pădurii prin care treceam cu maşina, mi-a recitat visător câteva versuri păstrate în memorie din şcoală:

„Adormind de armonia/ Codrului bătut de vânturi,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.“

L-am corectat: „bătut de gânduri”. „Bătut de vânturi” ar fi scris Alexandru Vlahuţă. Dar poezia este a lui Eminescu.

Este vorba, bineînţeles, de poezia Dorinţa, scrisă în 1876, iar imaginea în discuţie se află în ultima strofa a acestei poezii. Eminescu merge întotdeauna cu imaginaţia nu numai mai departe decât alţii, ci şi mai departe decât ne închipuiam că se poate merge. Versurile „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri”… farmecă, dar, înainte de a fermeca, surprind prin îndrăzneala gândirii artistice. Surpriza este mărită tocmai de folosirea verbului „a bate” asociat de toată lumea, în mod curent, cu vântul: „bate vântul”, „loc bătut de vânturi” etc. După cuvintele „codru bătut de” îţi vine automat în minte continuarea „codru bătut de vânturi”. Şi tocmai pentru că această aşteptare este contrazisă, sintagma „codru bătut de gânduri” ni se impune şi reverberează în mintea noastră.

Titu Maiorescu a remarcat primul libertatea pe care şi-o ia Eminescu de a introduce în imagistica sa abstracţii, citând o comparaţie din poezia Venere şi madonă, scrisă la numai douăzeci de ani: „Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet”. De obicei poeţii compară ceva abstract cu ceva concret, pentru a-l ajuta pe cititor să-şi reprezinte o idee greu de reprezentat. În Venere şi madonă, el procedează exact invers, dintr-un fel de sfială de a atinge cu concreteţea unei comparaţii obişnuite braţul Venerei. Plasticitatea propriu-zisă, oricât de expresivă, i se părea, probabil, brutală. în schimb, simţea că recurge la un penel extrem de fin, material, utilizând ca termen de comparaţie pentru moliciunea braţului zeiţei gândirea unui împărat poet.

Imaginea din Venere şi madonă este în mod evident elaborată, fără legătură cu experienţa vieţii de fiecare zi. Cine ştie, în fond, cum este gândirea unui împărat poet? Dar imaginea din Dorinţa, cu toată imaterialitatea ei, nu ne este străină. Dacă vreodată în viaţa noastră am fost într-o pădure, într-o pădure adevărată şi nu în una folosită ca loc de distracţie populară, ne aducem fără îndoială aminte acel freamăt discret al frunzişurilor, care pare iscat de altceva decât de vânt. Eminescu a fost foarte sensibil la fiorul peisajului. Citim în Freamăt de codru: „Tresărind scânteie lacul/ Şi se leagănă sub soare”. Cunoaştem, fără îndoială, această tresărire a lacului, chiar dacă nu i-am dat importanţă atunci când am sesizat-o. Iar dacă nu o cunoaştem, o vom recunoaşte în viitor, când vom mai ajunge la un lac, la un lac adevărat, şi nu la unul străbătut de bărci cu motor.

Dintre scriitorii care i-au urmat lui Eminescu în istoria literaturii române, numai Mihail Sadoveanu a mai avut această trăire metafizică spontană în relaţia cu natura. În Ţara de dincolo de negură există o imagine care fără îndoială i-ar fi plăcut lui Eminescu: „Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice”.

 

Alex Ştefănescu – Eminescu, poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here