Egipetul

0
40

Egipetul .

Poemul Egipetul, citit în şedinţa Junimii din 1 septembrie 1872 şi publicat peste numai o lună în revista Convorbiri literare, este un foarte scurt fragment din Memento mori, ampla construcţie poetică intitulată şi Panorama deşertăciunilor sau Diorama. În succesiunea de civilizaţii (fiecare cu mărirea şi decăderea ei) evocate fastuos-melancolic de poet, civilizaţia Egiptului ocupă locul al doilea, după civilizaţia Babilonului şi înainte de cea a Palestinei. Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame sunt de fapt caiete studenţeşti pline de notiţe luate la cursuri, informaţii bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicaţii în legătură cu unele nume proprii.

Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizaţii dispărute. În acest timp visa cu ochii deschişi.

Dar chiar dacă n-am şti că în anii aceia poetul era student la Viena şi chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca şi celelalte secvenţe ale „dioramei“, reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. În comparaţie cu La Legende des siècles, grandios (şi grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanităţii, scris de Victor Hugo, cu intermitenţe, în perioada 1855—1876, Panorama deşertăciunilor a lui Eminescu se evidenţiază printr-un scepticism radical, deşi tablourile istorice sunt la fel de somptuoase.

Poemul Egipetul, extras din construcţia considerată de poet nefinisată este supus unei minuţioase operaţiuni de definitivare. A fost dat la tipar în 1872 și nu ne înfăţişează Egiptul antic. El ne înfățișează reveria pe care o are un student cu sensibilitate literară. Aceasta, în momentul în care profesorul de la catedră vorbeşte despre Egiptul antic.

Am fi identificat modul lui de fabricaţie chiar şi dacă n-am fi dispus de informaţiile biografice necesare. lată cum: încă de la citirea primului vers sesizăm caracterul naiv-livresc al textului.

„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur,/ Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;/ Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,/ Flori, juvaieruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng“…

Frumuseţea peisajului este greoaie, barocă şi rămâne exterioară poetului.

Textul are o factură de compunere. El excelează nu prin provocarea unei emoţii, ci prin decorativism. Peste numai câţiva ani, Eminescu, armonios-maturizat, va evoca delicat şi fugitiv natura. Aceasta, numai pentru a ne transmite trăirile lui de o mare profunzime:

„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ îndulcind cu dor de moarte” etc.

Dar în Egipetul descrierea reprezintă în mare măsură un scop în sine. Iar dacă transmite totuşi o emoţie, aceea ţine de plăcerea de a picta.

Şi mai remarcăm ceva. Bogăţia imagistică luxuriantă constituie o revanşă faţă de ariditatea discursului academic şi o formă de evadare din spaţiul destinat învăţării (să recitim o cunoscută poezie postumă: „în zădar în colbul şcolii,/ Prin autori mâncaţi de molii/ Cauţi urma frumuseţii/ Şi îndemnurile vieţii etc).

Spre deosebire de izvoarele şi lacurile din opera lui Eminescu, care sunt ale lui Eminescu, Nilul din Egipetul rămâne un fluviu nebulos şi exotic, cunoscut din manualele şcolare şi din legende. Imaginea „valuri blonde” nu are putere evocatoare, iar florile de pe malurile fluviului lui seamănă nu cu o junglă mirifică, ci cu aglomeraţia de buchete multicolore dintr-o piaţă de flori. în finalul celei de-a doua strofe sunt plasate două versuri care sugerează o măreţie metafizică, specific eminesciană, dar şi ele au un anumit aer teoretic:

„Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară/ Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.“

Oricum, sintagma „Nilul mişc-a lui legendă” nu putea fi gândită decât de un mare poet.

Imaginea vechiului oraş Memfis, capitala Egiptului antic, pleacă şi ea de la o bibliografie universitară, transfigurată de reveria studentului-poet:

„De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;/ Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,/ Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi—/ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie!/ Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,/ I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ“.

Exact ca un adolescent studios, Eminescu foloseşte cu o mândrie secretă cuvinte cunoscute de puţină lume, de exemplu cuvântul „scald“:

„Şi să pară răsărită din visările pustiei,/ Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,/ Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald/ Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic’ trufaşe/ Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,/ Racle ce încap în ele epopeea unui scald.“

Scalzii, poeţi de curte din Islanda secolelor XII-XIII care cântau lungi istorisiri mitologice numite saga. Erau asemănătoare într-adevăr cu epopeile. Nu erau totuşi cei mai potriviţi pentru a intra în logica evaluării dimensiunilor unei piramide. Autori de epopei mult mai cunoscute, ca Odiseea sau Eneida, ar fi putut fi invocaţi.

Mai putem face presupunerea că Eminescu a recurs la scald din dorinţa de a avea o rimă rară la cald.

*

Poate că Eminescu n-ar fi trebuit să aleagă, din Memento mori, tocmai fragmentul despre Egiptul antic. L-a ales pentru a-l publica şi pentru a-l trece astfel în rândul „antumelor”, sacralizate de posteritate. Putea găsi în ampla construcţie filosofico-istorico-lirică fragmente mai inspirate, scrise cu mai multă graţie stilistică. Chiar prologul poemului, judecat independent, este superior din punct de vedere artistic textului intitulat Egipetul. Eminescu l-a gândit ca pe o introducere în visul său despre mărirea şi decăderea civilizaţiilor şi, redactându-l, s-a simţit tară îndoială liber de constrângerea de a respecta vreun adevăr istoric. Mai uşor decât să viseze pe o temă dată era pentru el să viseze pur şi simplu. în primele strofe din Memento mori, Eminescu se prezintă, de altfel, pe sine visând:

„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întuneric – înstelatul rege maur -/ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,/ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc”.

Un visător care îşi scoate noaptea la păscut turma lui de visuri, iată o imagine maiestuos-metafizică (aflată probabil şi în memoria culturală a lui Nichita Stănescu, când a scris despre „turma lui de lei străvezii”). Eminescu compară turma de visuri cu o turmă de oi de aur, pentru a da o sugestie de avere fabuloasă. Pentru că te poţi considera, într-adevăr, foarte bogat ca proprietar de visuri.

Şi alte imagini surprind prin noutate şi forţă expresivă. N-am mai întâlnit la alt poet (şi nici în alte texte ale lui Eminescu însuşi) prezentarea lunii „ca un palid dulce soare”, comparaţie care nu numai că înregistrează strălucirea stinsă a lunii, dar evocă discret şi adevărul ştiinţific că soarele emite lumină, iar luna doar o reflectă. Iar despre „a stelelor ninsoare”, la fel, nu a mai vorbit altcineva, stelele având parte de obicei de o reprezentare statică.

În Egipetul găsim mai puţine momente de poezie bună, dar găsim, totuşi, asemenea momente. Merită să facem efortul de-a le decupa din greoaia masă de imagistică ornamentală, pentru a ne bucura de frumuseţea lor.

Regele Egiptului „Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară/ Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor regii îşi aruncă-ntunecat”.

Formularea e complicată, seamănă cu deplasarea cuiva încurcat în propriile lui haine, prea largi. Dar cu puţină răbdare o înţelegem. Umbra regelui „lungă-ntins” (probabil în bătaia luminii lunii, care bate pieziş) se aşterne peste valurile Nilului… Este o imagine de o melancolică măreţie, pe care orice regizor şi-ar dori-o într-un film despre un personaj august. Poetul merge mai departe, explicând că la fel se aşterne peste valurile de popoare umbra gândurilor unui suveran. Comparaţia surprinde şi tulbură, făcând sesizabilă disproporţia uriaşă dintre autoritatea faraonică şi insignifianţa vieţii fiecăruia dintre supuşi.

Regele Egiptului „iese-n noapte” după ce intră într-o piramidă ca să reflecteze acolo, netulburat de nimeni, asupra trecutului. Și înţelege ce ar trebui să facă pentru a opri declinul din vremea lui.

Momentul de reculegere nu duce însă la nicio clarificare, iar din punct de vedere poetic rămâne infructuos. Astfel, putea să lipsească din poem. Abia când iese din piramidă, iar umbra lui se aşterne romantic peste valurile Nilului, regele intră în comunicare cu amintirile fluviului şi retrăieşte trecutul grandios al ţării lui (la Eminescu, se ştie, trecutul este invariabil grandios, iar prezentul – meschin). Peisajul are o magnificenţă stranie, extraterestră (datorită şi împrejurării că poetul nu cunoştea dintr-o experienţă directă lumea arabă):

„Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,/ Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde/ Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,/ Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie/ Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.”

Trestiile care „par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint” nu seamănă deloc cu trestiile de pe malurile lacurilor din copilăria poetului.

Urmează un lung discurs prolix, încărcat de podoabe ca un veşt- mânt preoţesc, în care evocarea vremurilor glorioase de altădată alternează cu instantanee ale decăderii din prezentul poemului. Extragem din acest discurs câteva imagini inspirate, surprinzătoare şi greu de uitat:

„Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/ Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri”. Aceasta, pentru pedepsirea de către soartă a „unei ginţi efeminate”, a „regilor pătaţi de crime”.

„Uraganul-acum aleargă pân’ce caii lui îi crapă”;

„Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.“;

„Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei”;

„Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte”.

Amintirea oraşului Memfis, eterică, intangibilă, nu este doar o amintire, ci şi un miraj, un „argintos gând al pustiei”! Bănuia oare profesorul de la catedră care preda un curs de istorie a Egiptului antic la Universitatea din Viena ce rezonanţă aveau cuvintele sale în mintea unuia dintre studenţi, aplecat asupra unui caiet în care scria de zor şi ştergea din când în când câte ceva?

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here