Efecte psiho-fiziologice ale rugăciunii

efecteRugăciunea acţionează asupra sufletului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Însă, calitatea ei rămâne necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de iubire a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu.

Chiar şi atunci când rugăciunea e de valoare slabă şi constă mai ales în recitarea mecanică de formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o perseverenţă a sentimentului datoriei şi a responsabilităţii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, printr-o mai mare bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă, chiar într-un fel mediocru, decât la cei ce nu se roagă deloc.

Atunci când rugăciunea este obişnuită şi frecventă, influenţa ei devine evidentă. Ea este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unei glande cu secreţie internă, precum glanda tiroidiană sau glanda suprarenală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde ceva ca o flacără. Omul îşi vede atunci adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul, care stăteau ascunse în umbră. Omul ajunge să se supună îndatoririlor morale, să caute să dobândească umilinţă. Astfel, în faţa lui se deschide Împărăţia Harului Divin. Încetul cu încetul, se instalează o linişte interioară, o armonie nervoasă şi morală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, bârfa, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea. Astfel, doctorul care vede un bolnav rugându-se ar trebui să se bucure. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei. Căci, odată cu calmul, ea aduce şi o integrare mai bună a activităţilor mentale, un fel de înflorire a personalităţii. Uneori ea face să apară chiar eroismul; însemnează credincioşii săi cu o pecete (influenţă) deosebită. Prezenţa acestei comori ascunse în adâncul organelor trupului şi a sufletului se reflectă în seninătatea privirii, liniştea ţinutei, bucuria senină a comportamentului, bărbăţia purtării şi, când este necesar, în acceptarea cu seninătate a morţii. Sub această influenţă binefăcătoare, chiar şi cei neştiutori, întârziaţi mintal, slabi sau neînzestraţi, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor moral şi intelectual, dobândit prin ereditate şi educaţie.

Această legătură cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească si pacea iradiază din ei. Aceşti oameni poartă cu ei pretutindeni pacea şi liniştea. Din păcate, în prezent numărul celor care ştiu să se roage corect este foarte mic.

Dr. Alexis Carrel, Rugăciunea – Consideraţii medicale şi ştiinţifice

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here