Ecumenismul „creştin” şi cel necreştin

0
99
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

images (3)Ecumenismul „creştin” poate fi considerat, în cel mai bun caz, drept o eroare – justificabilă prin lipsa de rea in­tenţie – din partea Bisericilor Protestantă şi Romano-Catolică, anume greşeala de a nu fi înţeles că Biserica văzu­tă a lui Hristos există deja, şi că ele se află în afara ei. „Dialogul cu religiile necreştine” este însă cu totul altce­va, el reprezentând o distanţare cu bună ştiinţă până şi de acea părticică din conştiinţa autentic creştină pe care o păstrează încă unii dintre catolici şi protestanţi. Nu este rezultatul unor simple şi prea omeneşti „bune intenţii”, ci mai curând al unei „sugestionări” diabolice, care îi poate câştiga de partea sa numai pe cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de creştinism, încât au devenit practic pă­gâni: închinători la dumnezeul veacului acestuia (II Corinteni 4, 4), Satan, şi adepţii oricărei mode intelectuale pe care acest dumnezeu viclean este capabil să o inspire.

Ecumenismul „creştin” se bazează pe sentimentul vag, dar nu mai puţin real, al unui „fond comun” creştin, senti­ment împărtăşit de mulţi dintre cei care nu simt prea adânc şi nici nu cugetă prea mult la Biserică; scopul lui este acela de a „zidi” o Biserică în care să îi adune pe toţi aceşti „creştini” căldicei. Dar pe ce bază comună se poate institui „dialogul cu necreştinii”?  Care ar putea fi temeiul unei uniri, oricât de laxe, între creştini şi cei care nu numai că nu îl cunosc pe Hristos, ci – aşa cum este cazul reprezen­tanţilor religiilor necreştine contemporane care vin în con­tact cu creştinismul – îl resping categoric? Cei care, ase­menea Mitropolitului Georges Khodre al Libanului, for­mează avangarda apostaţilor ortodocşi (un termen pe de­plin meritat de aceia care cad atât de radical de la credinţa ortodoxă), vorbesc de „comorile spirituale” şi de „viaţa de autentică spiritualitate” a necreştinilor. Dar numai abuzând de sensul cuvintelor şi atribuind propriile fantezii trăirilor altora, pot ajunge să afirme că păgânii îl găsesc pe Hristos şi harul Său în scripturile lor, sau că „orice martir pentru adevăr, oricare om persecutat pentru ceea ce el consideră drept, moare în comuniune cu Hristos”. Fără îndoială că asemenea oameni (fie budistul care îşi dă foc, fie comunis­tul care moare pentru „cauza” în care crede sincer, fie ori­care altul) nu ar afirma niciodată că Hristos este acela pe care îl primesc sau pentru care mor, iar ideea unei mărturi­siri sau a unei împărtăşiri cu Hristos de care omul să nu fie conştient contrazice însăşi natura creştinismului. Dacă se întâmplă ca un necreştin să pretindă a-l fi experiat pe „Hris­tos”, acest lucru nu poate fi înţeles decât în sensul cuvinte­lor lui Swami Vivekananda: „Noi, hinduşii, nu numai că to­lerăm, ci ne şi unim cu orice religie: ne rugăm în moschee împreună cu musulmanul, venerăm focul cu zoroastrul şi îngenunchem înaintea Crucii cu creştinul”. Aşadar, este vorba doar de una dintre multele experienţe spirituale, nici una nefiind considerată mai semnificativă decât cealaltă.

Nu. „Hristos”, în ciuda oricăror redefiniri şi răstălmă­ciri, nu poate fi numitorul comun în „dialogul cu religiile necreştine”; se invocă numele Lui ca un adaos adus unei unităţi întemeiate pe cu totul altceva. Unicul numitor co­mun posibil al tuturor religiilor este conceptul atât de vag de „spiritualitate”, care într-adevăr le oferă „liberalilor” religioşi posibilităţi aproape nelimitate pentru teologizările lor confuze.

 Discursul Mitropolitului Jorges Khodre, adresat Comitetului Central  al Consiliului Mondial al Bisericilor la Addis Abeba, în ianuarie 1971, poate fi socotit drept dintre primele încercări de a promova o asemenea teologie „spirituală” a „dialogului cu religiile necreştine” . Ridicând problema „dacă creştinismul este într-adevăr prin natura sa, atât de exclusivistă faţă de alte religii, pe cât s-a susţinut până acum”, Mitropolitul are, (pe lângă cele câte­va absurde „proiecţii” ale lui Hristos asupra religiilor ne­creştine), o idee de susţinut: adevăratul numitor comun al tuturor religiilor lumii este „Duhul Sfânt”, înţeles ca fiind total independent de Hristos şi de Biserica Sa. Referindu-se la cuvintele prorocului Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 3, 1), Mitropolitul afirmă: „Acest lucru tre­buie interpretat ca însemnând Cincizecimea universală, dintru început… Pogorârea Duhului în lume nu stă în le­gătură cu Fiul… Duhul lucrează şi îşi revarsă energiile Sale potrivit propriei iconomii; aşadar putem, din această perspectivă, să privim religiile necreştine ca pe locuri în care lucrează insuflarea Sa” (p. 172). Iar noi trebuie, cre­de el, „să dezvoltăm o ecleziologie şi o misiologie centra­te asupra Duhului Sfânt” (p. 166).

Toate acestea, desigur, constituie o erezie care neagă în­săşi natura Sfintei Treimi şi al cărei scop nu este altul decât să distrugă semnificaţia şi realitatea Bisericii lui Hristos. într-adevăr, de ce ar mai fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Siănt lucrează independent – nu numai de ea, ci şi de Hristos însuşi? însă erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudenţă, fară îndoială cu scopul de a testa reacţiile altor „teologi” ortodocşi, înainte de a trece la demersuri mai hotărâte şi mai categorice.

De fapt, această „ecleziologie a Duhului Slânt s-a scris deja, şi chiar de către un gânditor „ortodox’, unul dintre „profeţii” recunoscuţi ai mişcării „spirituale’ de astăzi. Să examinăm, deci, ideile acestuia, pentru a vedea cum înfăţişează el natura şi scopul mişcării „spirituale” în cadrul căreia îşi găseşte locul „dialogul cu religiile ne­creştine”.

„Ortodoxia și religia viitorului” – Serafim Rose

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here