Ecumenismul ca drum al crucii şi drum spre înviere

0
244
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

drumul-crucii-pag-1-land.Crucea este simbolul jertfei de sine, condiţia sine qua non a progresului pe drumul umanizării şi eliberării de păcat.

Stăniloae uneşte în teologia sa în mod armonios dimensiunea de jertfă cu cea a sfinţirii. Jertfa şi sfinţirea sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi. Fără jertfă sau chenoză nu există comuniune sfântă cu Dumnezeu. Chenoză este semnul şi manifestarea deplină a iubirii. În perspectivă ecumenică şi apofatică aceasta înseamnă că fără jertfirea conceptelor limitate nu există progres în cunoaştere şi în comuniune.
Fără cruce nu există nici un drum al învierii. Fără renunţarea la narcismul propriu nu poate exista un dialog viu, în căldura iubirii sincere, participante la razele iubirii Creatorului. Fără jertfirea de sine, nu se pot sparge zidurile masive ale egoismului şi egozentrismului, nu se poate realiza vocaţia persoanei umane de a fi izvor al luminii dumnezeieşti. Asimilarea necomunicantă a acestei lumini este imposibilă. Un izvor nu poate fi izolat în sine însuşi, pentru că el este prin definiţie un focar de comunicaţiei. Dorinţa de posesie individuală a adevărului conduce în cele din urmă la refuzul adevărului, la refuzul iubirii. Căci Adevărul este “comuniune desăvîrşită” şi “iubire interpersonală supremă”.

Metafora drumului crucii este foarte importantă pentru dialogul ecumenic. Faptul de a fi pe drum (unterwegs) caracterizează pe toţi creştinii, indiferent de confesiune. “Unterwegssein zum Reich Gottes” – a fi pe drumul către împărăţia lui Dumnezeu este nota caracteristică a oricărui creştin. Această notă antropologică universală de homo viator constituie şi inima spiritualităţii ortodoxe.

Spiritualitatea înseamnă pentru Stăniloae tensiune neîntreruptă către sfinţenie, către comuniunea cu Dumnezeu: “Puterea Duhului Sfânt se sălăşluieşte şi rămîne în credinciosul care s-a golit cu totul de preocuparea de sine, care nu ştie de vreo calitatea a sa, care a uitat de sine, neştiind decît de slava lui Dumnezeu şi de mila Lui, într-o rugăciune neîncetată în care se gândeşte în acelaşi timp la Dumnezeu şi la păcătoşenia lui”.
Luarea crucii şi urmarea lui Hristos în contextul istoric actual, înseamnă în primul rînd conştientizarea faptului de a fi păcătos. Formele de gândire şi trăire stau sub amprenta de neşters a păcatului. Nu numai creştinul apusean este “peccator” ci într-un anumit sens chiar şi sfântul ortodox. Chiar şi rugăciunea inimii înseamnă mai pe larg conştientizarea faptului de a fi păcătos. Nu există nici un sfânt care să aibă conştiinţa sfinţeniei, în sensul de a se considera pe sine însuşi sfânt. În comparaţie cu sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, fiecare sfânt se află doar pe o treaptă relativă de realizare a acestei sfinţenii. Sfinţenia ortodoxă ţine de intensificarea comuniunii cu Dumnezeul Sfânt, prin rugăciune, prin purificare de patimi, prin urcarea pe treptele tot mai înalte de puritate spirituală. Acest urcuş aduce cu sine penetrarea credinciosului de energie dumnezeiască a Duhului Sfânt.
Focul prezenţei sfinte este focul iubirii neîntrerupte, uitarea continuă de sine, depăşirea egoismului de orice fel, trăirea din Duhul comuniunii sfinte. Vieţuirea în duhul crucii lui Hristos şi din puterea ei aduce cu sine în acelaşi timp o “pregustare a paradisului eshatologie”, o depăşirea a lumii, care nu este realitatea ultimă ci penultimă.
Crucea ne oferă “mijlocul de sfinţire şi transfigurare a lumii”, ea este drumul spiritualităţii, al sfinţirii şi al învierii. Dacă crucea este arma contra diavolului, atunci ea este şi arma împotriva spiritului fundamentalist ortodox. Nu dogmatismul sau fundamentalismul orb este sensul Ortodoxiei, nu cenuşa ci focul nestins al tradiţiei sfinte, vieţiurea în şi din Duhul iubirii este drumul învierii, drumul spre ospăţul suprem cu adevărul vieţii. Iar învierea este sensul adevărat al existenţei umane.

Atâta timp însă cît viaţa învierii înseamnă participare la lumina deplină a vieţii dumnezeieşti, creştinul ortodox nu poate dispune asupra libertăţii de participare la această lumină a celorlalţi creştini. Numai Dumnezeu singur cunoaşte măsura nevredniciei noastre de a participa la el. Participarea rămîne în cele din urmă o minune a harului dumnezeiesc, o minune a Sfintei Treimi care se împărtăşeşte omului nevrednic până în cele mai profunde adâncimi şi interiorităţi ale inimii sale.

Părintele Stăniloae arată că Duhul Sfânt este acela care intervine activ în procesul de spiritualizare al omului, necesar înaintării lui dinamice “din slavă în slavă”. Fără Cinzecimea continuă nu există nici Biserică, nici anticipare a vieţii veşnice, nici viaţă veşnică infinită în Dumnezeu.
Numai Duhul Sfânt poate să umple umanul de viaţă dumnezeiască, “ridicîndu-l la un nou nivel de existenţă”. Acest nivel de existenţă înseamnă transformarea simţirii şi gândirii umane. De la starea de păcat, de “homo homini lupus”, se ajunge la starea de sfinţenie, aceea de “homo homini agnus”.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here